„Suntem flămânzi de România” (2)

Eram bucuros de participarea la acest simpozion itinerant, întâi de toate pentru că în „geografia mea interioară” rămăsese o singură zonă din jurul hotarelor României necunoscută „pe viu”: Cernăuţi, Herţa, Edineţ, care compun un vechi spaţiu românesc.
A trebuit însă să constat (uneori cu stupoare) un contrast între comportamentul autorităţilor ucrainiene şi primirea binevoitoare, caldă a românilor de aici (asta chit că dolofanul consul român la Cernăuţi, ne-a vorbit – într-un „splendid” limbaj de lemn, pigmentat cu dezacorduri gramaticale – despre minunata convieţuire între români şi ucrainieni).
Un prim moment de iritare, la vamă: Cei de-ai noştri, prezenţi în autocar, şi care o mai trecuseră în alte rânduri, ne şuşoteau fie să tăcem, fie să comunicăm în şoaptă; să fim zâmbăreţi ori sobri, să nu intre la cine ştie ce bănuieli grănicerii ucrainieni; să nu râdem, să rămânem înţepeniţi pe fotoliile noastre, căci, altfel ( trebuia să se înţeleagă), ostilitatea păstrată în latenţă de către aceştia, i-ar putea determina să nu „ne sloboadă” în ţara lor (mi s-a spus că, în anii trecuţi, de două ori vehicolul a trebuit să se întoarcă la Iaşi, renunţându-se la manifestările culturale pregătite).
A doua zi, umblând pe străzile Cernăuţiului, aveam impresia că ar trebui să păşesc în vârful picioarelor şi cu un leucoplast pe gură. Oraşul (numit cândva „Mica Vienă”) are o plăcută arhitectură baroc-israeliană (cândva aici trăia o numeroasă populaţie evreiască), dar pe mine mă interesa să aud vorbă românească. N-am auzit decât o singură dată, într-o piaţetă, pe durata a două zile, o rostire în româneşte.
Într-un articol publicat în „Libertatea Cuvântului” (ziar social-politic şi de cultură din regiunea Cernăuţi) o colaboratoare a acestuia remarca astfel: „Fiecare loc din Cernăuţi este un monument de istorie atins de Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, fraţii Hurmuzaki, personalităţi ce au trăit şi activat aici în perioada austriacă”. (Numai că acum aceste spaţii româneşti au devenit un fel de obiecte de vitrină pentru turişti.)
Apoi, continuă condeiera: „Românii sunt tot mai puţini. Oraşului de suflet al „românului absolut”, Mihai Eminescu, i s-a schimbat peisajul demografic… Reclamele, panourile şi numele de străzi sunt în limba ucrainieană. Mergi pe stradă şi auzi cum toţi vorbesc în limba ucrainieană. (…) Treptat se şterge orice urmă de românism.. Un destin tragic, o istorie scrisă de alţii, o oglindă pentru soarta vitregă a românilor din nordul Bucovinei.”
Aceasta obidă, conţinută în citatul de mai sus, se îmbină „armonios” cu detalii. Iată unul: Organizatoarea Simpozionului internaţional „Românii din afara graniţelor ţării” obţine din partea Universităţii Cernăuţi aprobarea ca să se poată conferenţia pe această temă în aula instituţiei. La plecarea din Iaşi, i se comunică de la Cernăuţi că pentru acest simpozion porţile sunt închise, dar că vom putea ţine manifestarea ştiinţifico-artistică în alt loc, în sala cutare. Pe drum fiind, suntem informaţi cum că sala nu e disponibilă, deoarece… s-a defectat instalaţia de curent electric. Deci...
„Bunăvoinţa” ucraineană (despre care vorbea durduliul şi anagramatul consul român) aveam s-o simţim ulterior când, la Herţa ni s-a interzis să donăm carte romănească pentru liceul românesc din localitate. Deci…