Cinci zile, altfel (2)

Și iată-ne, a doua zi dimineața, la vama Criva, pentru a intra în Ucraina (Nu înainte de a observa pe parcurs unele frontispicii cu „secera și ciocanul”, simbolul mult îndrăgit al bolșevicilor). Aici nu am stat mult, dar eram pregătiți (preveniți de Doamna Areta Moșu, conducătoarea Simpozionului) pentru cealaltă vamă. Ni se spusese că, în vară, când se stabilise itinerarul și obiectivele viitorului nostru demers astrist, s-a stat în vama Mămăliga ore bune. Nu ni s-a întâmplat chiar atât. Căci am avut ce face la intrarea (și șederea relativ rezonabilă acum) pe un fost pământ românesc.
Mai întâi (cum două doamne din delegația de la Covasna – Maria și Mihaela – aveau locurile de ședere în spatele meu), am început să ne amuzăm: Cum ar fi să punem de-o… mămăligă, în condiția în care brânza fictivă… o lăsasem în vama Republicii Moldova.
Apoi, am deschis volumul de poezii al Mihaelei Aionesei „Cămașa de sare” (Editura Vatra Veche, Tg. Mureș, 2016). Așa am descoperit în această făptură minionă o poetă veritabilă, pentru care trecerea de la pamflet la pictural se săvârșește firesc (asta cu atât mai de mirare – sau tocmai de aceea? - cu cât în atmosfera ostilă, șovină, de la Târgu Secuiesc, unde locuiește, viața diurnă nu e tocmai ușoară). Poezia „Brambura” începe abrupt, mânios: „În ce naiba să mai crezi?”, iar finalul este tensionat: „În ce, Doamne, să m-arunc? / În ce foc de foc să ard? / … / să înfrunt acest zadar / pân* să mă strivească porcii!”. Dar ce imagine splendidă în „Cu sufletul suflecat”: „casele par șir albastru de mătănii atârnat la gâtul țarinei”.
În clipele acestea de zăbavă la intrarea în Ucraina nu aveam de unde ști ce se întâmpla în recent înființata comună Mămăliga. Abia la Cernăuți, când mi-a parvenit publicația „Plai Românesc” (Mirare! Cum de au îngăduit autoritățile ucrainene o publicație în limba română?!), ne-am lămurit despre politica de deznaționalizare din țara asta (care, în toată istoria ei nu a cunoscut condiția de stat suveran decât după destrămarea acelei închisori a popoarelor, numită URSS).
Un grup de intelectuali din Bucovina răpită (condus de prea bine cunoscutul Vasile Tărâțeanu) a adresat o scrisoare deschisă Primăriei comunei Mămăliga, privitor la desființarea a trei școli cu predare în limba română. Semnatarii epistolei sunt conducătorii următoarelor organisme culturale din regiunea Cernăuți (le înșir spre edificare): Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți, Societatea Scriitorilor Români din Cernăuți, Liga Tineretului Român „Junimea” din regiunea Cernăuți, ONG „Societatea Golgota” din Ucraina, Asociația Medicală Regională „Isidor Bodea” din regiunea Cernăuți, Societatea Jurnaliștilor Independenți, Centrul Bucovinean de Artă pentru păstrarea și Conservarea Culturii Tradiționale Românești. (E de mirare cum de li s-a îngăduit românilor să se adune în atâtea organisme culturale!) Încheierea documentului e patetică: „Nu vă dați vânduți pe treizeci de arginți! Opriți-vă, până nu e prea târziu!” Sunt curios ce va fi fost să însemne acest „prea târziu”; pentru cine?
Am constatat, nu prima oară, că în Ucraina de azi s-au moștenit vârtos (de la defuncții sovietici) mentalitățile, tratamentul aplicat românilor, insistându-se, de pildă, pe obligația ca aceștia să se declare moldoveni, nu români. La sediul Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”, un vârstnic avea să evoce procedeul recensămintelor rușilor din deceniul postbelic: „Ești român? În Siberia! Ești moldovean? Rămâi în satul tău!”
Reminiscențe de acest fel în mentalitatea românilor le-am întâlnit peste tot. De pildă, în raionul Herța aflându-ne (unde românii sunt în proporție de 90%), la un moment dat am intrat, asemenea altor colegi din grupul nostru, într-un supermarket. Pe ecusonul unei tinere scria „Olena”. Vorbea românește cu clienții. Am pândit un prilej când nu se afla nimeni la casierie și a avut loc următorul dialog: „Olena, ești româncă?” „Da.” „Ce limbă vorbești?” „Moldoveneasca.” „Nu româna?” „Nu”… Această confuzie este cultivată deliberat de către diriguitorii ucrainieni. (Bine măcar că nu la fel se întâmplă în Republica Moldova.)
Tot așa, duminică, la Cernăuți, câțiva treceam pe lângă o mare catedrală (vopsită… în roz), de unde tocmai se ieșea de la liturghie. La poarta lăcașului, câțiva cerșetori. Unul, mai durduliu, destul de tânăr, desigur, cu barbă murdară, întinde mâna înspre mine, boscorodind ceva pe ucraineană. N-am treabă și-i zic: „Dacă-mi ceri pe românește, îți dau.” Ce voioșie îndată pe chipul insului! „Țucu-te-aș, scumpule, dă-mi!” Apoi am aflat că îl cheamă Artur. „Artur și mai cum?” A făcut efort să-și amintească (juca teatru?), ca apoi să aflu că celălalt nume este Stoian. Nu am mai stat la poveste, fiindcă se apropiau creștinii de ieșire și… îi bruiam vadul.
Revin (ca s-o iau cronologic): Sâmbătă s-au avut în vedere vizite de documentare legate de istoria, cultura, spiritualitatea românească.
Până să ajungem la Cristinești, deodată autocarul s-a oprit. Ce e, ce e? Pe margine, un șirag de tarabe cu bărbați, femei, fete: Ne ofereau pere. În sfârșit, puteam scoate din buzunar bani ucrainieni – grivne (noi le-am zis „grivei”). Para este fructul meu preferat și am avut bucuria să-i simt, unde nu mă așteptam, gustul cel din copilărie, din livada părintească.
La Cristinești am urcat pe o colină destul de abruptă și lungă. Din curtea unei case un bărbat, plăcut la chip, a încercat să ne abordeze, dar, aflând cine suntem, a exclamat vesel: „Aha! Țuica…” Mde!... Am văzut nu casa natală a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, căci nu mai era, ci un spațiu drept de 5 / 10 metri, unde ar fi trebuit să fie mormintele familiei Hasdeu. Dar nu mai erau, căci rușii le-au ras de pe pământ; se vedeau doar, sub iarbă, urmele a câtorva dreptunghiuri ale locurilor de veci. Ulterior, totuși (nu am avut pe cine întreba) s-a ridicat un modest monument din marmură neagră, care confirmă locul ce aparținea Hasdeilor.
În ce peisaj grandios ne întâmpină maiestuoasa Cetate a Hotinului, văzută de pe deal și cu Nistru, ocolind-o! Falnica cetate a lui Ștefan cel Mare… Câți dintre noi nu ne-am amintit de faimoasa „Doina” a lui Eminescu:, „De la Nistru pân* la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate. / Din Hotin și pân* la Mare / Vin Muscalii de-a călare / De la Mare la Hotin / Mereu calea ne -o ațin”… În 1812, alături de Basarabia, cetatea a fost furată de ruși. Iar astăzi e obiect turistic al… Ucrainei. Dar, în fața cetății, numai noi, românii, o trăim cu adevărat. Aici, în ciuda stindardului Ucrainei, pământul și cerul sunt românești. Și dacă adăugăm că cetatea a fost întemeiată de un rege dac, atunci…
Pornind spre Camenița, știam că și ea a fost construită de vechii daci. Dar și că aici s-au ascuns de furia lui Lăpușneanu Spancioc și Stroici, personajele din celebra nuvelă a lui Costache Negruzzi. La Camenița e impresionantă nu numai cetatea, ci și localitatea, totul fiind așezat pe unduiri abrupte de relief stâncos, străbătut – culmea! – de un nevinovat firicel de apă. Iar cetatea are o înfățișare de sălbăticie romantică, așa cum e așezată pe înălțimi pietroase, cu fortificațiile, turnurile ei ce par inexpugnabile și crenelurile de neatins. Și totuși… Măria Sa Ștefan a cucerit-o! Măi, măi, ce bărbați bravi am putut avea! (Adevărul e că, pentru mine, cele cinci zile ar putea fi redate prin sugestive semne de exclamație, ale întrebării și puncte de suspensie.)