Căldura sufletească şi frigul vremurilor noastre

Tânăra era în cele mai proaste toane cu putinţă. Îşi scosese la iveală toţi ţepii, asemeni unui arici speriat de un animal. Erau prea multe îndatoriri acasă, i se adresau prea multe întrebari, prea multe... multe altele! Mama îi repeta aceeaşi veşnică predică, cu raţionamentele, explicaţiile şi recomandările aferente.

Tânăra se cătrăni şi mai rău. Apoi, privindu-şi mama în ochi, izbucni:
- Mama, sunt sătulă de toate predicile tale obositoare! De ce nu mă strângi mai degrabă în braţe? Nici o povaţă nu mi-ar putea face mai mult bine decât acest gest! Mama rămase cu gura căscată. Fiica ei cerea din priviri o îmbrăţişare.
Cu un glas în care se simţeau lacrimile gata să izbucnească, zise:
- Vrei ... vrei să te îmbrăţişez? Dar ştii că şi eu vreau ca tu să mă îmbrăţişezi?
Şi îşi luă fiica la piept cu braţele larg deschise, îmbrăţişând-o ca şi când ar fi fost tot copilul de odinioară.
Fiecare, indiferent de vârstă (chiar şi la şaptezeci de ani) are nevoie de mângâierea unui sărut, de o îmbrăţişare, de exprimarea concretă a iubirii.
Adesea suntem prea rezervaţi, prea timizi pentru a ne arăta adevăratele simţăminte astfel încât le ascundem mai degrabă după o mască rece şi severă.
De teamă poate să nu-i lăsăm pe cei pe care îi iubim să vadă slăbiciunea noastră ?!
Cu toate acestea, numai căldura ne poate scăpa, din frigul epocii noastre.
Să dăruim mai ales căldura părintească, copiilor noştri atât de zgribuliţi de toate relele vremurilor pe care le traversăm…

prof. Dorel Nicoară