DIVORŢUL SIMULAT – OPŢIUNE, CARE NU LE-A FOST DE PREA MARE FOLOS

Anii celei de-a doua mari conflagraţii mondiale şi ai ocupaţiilor străine s-au dovedit a fi deosebit de nefaşti pentru locuitorii Văii Bârgăului. Drama, necazurile şi suferinţele multora dintre foştii combatanţi nu s-au terminat odată cu încetarea operaţiunilor militare şi nici chiar după sărbătorirea victoriei forţelor aliate. Ioan Andreica (10.11.1903-20.08.1948), fost gospodar de frunte al comunităţii de la Joseni, un bărbat falnic precum un brad, a plecat pe front în ziua de 22 iunie 1941 în care Mareşalul Ion Antonescu a ordonat: ” Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul !“. În cea mai încrâncenată şi sângeroasă bătălie din istorie, cea de la Stalingrad, a căzut prizonier. A revenit la ai săi cu sănătatea puternic zdrunciunată după…..opt ani, respectiv la 13 iulie 1948! Ca urmare afecţiunilor pulmonare contractate pe front, agravate apoi în perioada îndelungului său prizonierat abia a apucat să-şi revadă nevasta şi pe cele două fiice - Elena (1932 – 2012) şi Lucreţia ( 1925-2010) -, pe care fusese obligat să le părăsească atunci când acestea aveau 9 ani şi respectiv 16 ani, iar prezenţa lui alături de ele ar fi fost imperios necesară, pentru că după o lună a decedat. Problemele sale de sănătate s-au acutizat şi datorită stării în care şi-a găsit familia şi avutul. Împreună cu fratele său Toader Andreica şi Margareta Parasca, o nepoată de la Rus, fusese coproprietari ai unor instalaţii de producţie artizanale compuse dintr-o moară cu apă, o instalaţie de fabricat rachiu şi un gater amplasate în zona centrală a localităţii, între DN 17 şi Canalul morii, ultima o denumire destul de improprie devreme ce asigura nu numai apa necesară punerii în funcţiune a morilor de la: Şutu, Andreica, Vlasa, ”Petriuca Marcului“ (Dan Petru), ”Dunăre“ ( Maria şi Vasile Someşan), dar şi a numeroase piuă precum cele de la: Dobrea, Emil Platon, ”Nucul“ ( Raveca Natu), ”Simionul Moşului“ ( Simion Sorcean ) şi instalaţii de fabricat rachiu printre care cele de la: ”Danul“ ( Nicolae Dan), Vasile Urs, Ioan Platon, Emil Platon, Maria Someşan şi altele. În lipsa sa, toate instalaţiile în cauză se degradase aproape cu totul, doar moara mai era funcţională. În condiţiile sociale şi economice ale vremii, în care bogăţia nu da pe nimeni afară din casă, moara constituia totuşi după anii de război şi ocupaţie străină, după anii de secetă ce au urmat, o sursă relativ importantă şi sigură de venit pentru că la moară dacă nu curge, picură şi a înţeles demult că e rău cu rău, dar e mai rău fără de rău. Nimeni n-o ducea grozav. Unul dintre apropiaţi străduindu-se să redea atmosfera acelei perioade spunea că fost invitat la o nuntă de oameni gazdă din sat, iar cu acea ocazie soacra mare pentru a epata adresa întruna mesenilor invitaţia, ce devenise de la o vreme destul de agasantă: ”serviţi !, serviţi ! doar mai avem….. în ….beci ! “, ceea ce l-a scos din sărite şi fiind o ţâră şuminit, i-a zis: ” Încetează odată găzdoaie pentru că degeaba zici că ai în beci, dacă pe masă bate vântul!“. De fapt nici după un deceniu şi jumătate de la terminarea războiului sătenii nu o duceau prea grozav după cum ne putem da seama dintr-o fotografie datând din anul 1962 cu foştii membri ai consiliului parohial, toţi gospodari de frunte ai comunităţii, ce apar într-o ţinută modestă, decentă şi de foarte bun simţ. După ce bărbatul i s-a prăpădit, administrarea de drept a morii a căzut în sarcina nevestii, iar în fapt fiecare dintre coproprietari măcina câte o săptămână şi se alegea cu uiumul cuvenit. Declanşarea în 1949 a procesului de colectivizare a agriculturii a complicat mult lucrurile deoarece şi proprietarii de mori din Bârgău au început să dobândească un statut social nerâvnit de nimeni, cel de chiaburi, de exploatatori ai satelor româneşti, ceea ce le atrăgea un tratament deosebit de dur, acesta însemnând impozite şi cote majorate, interdicţii pentru descendenţii lor de a urma anumite instituţii de învăţământ superior, de a ocupa funcţii publice, etc. În calitatea sa de administrator a morii, lelea Maria s-a străduit din răsputeri să nu dea de belea, dar la un control tot a încurcat-o, întrucât s-a constatat că omisese să înregistreze în evidenţe un sac de cereale lăsat de un client pentru măciniş. Degeaba a încercat să se disculpe, să motiveze că doar atunci a fost adus şi n-a apucat să-l înregistreze, pentru că inspectorul aflat în control n-a vrut să accepte nicio scuză, o ştia şi o ţinea pe a lui. A trebuit să-şi vândă un loc din câmp ca să facă rost de bani, să-şi pună în mişcare relaţiile şi cu foarte multă greutate, stres şi umblătură a reuşit să scăpe de năpastă. Bucuroasă că a scăpat din acea încercare doar cu atât şi n-a ajuns în puşcărie, le-a zis fiicei Lucreţia şi ginerelui Nicolae cu care se gospodărea împreună:”de aici încolo nu mai vreau să aud de moară, iar dacă vă trebuie moară n-aveţi decât să vă ocupaţi de ea!“. Niciunul unul dintre ei, nu erau încântaţi de perspectiva de a prelua gestiunea morii, mai ales că situaţia se complicase în urma arestării pentru omisiune de denunţ şi favorizarea infractorului a unei rude apropiate, a cuscrului Traian Galben, fost primar al comunei. Acesta fusese vizitat la gospodăria pe care o avea în câmp ” La Tablă “ la Strâmba de un tânăr localnic, Moldovan Liviu zis ”Flintău“, aflat în postura de dezertor, care i-a cerut obloşire şi ceva de mâncare. Gazda l-a omenit după cuviinţă, mai ales că era din comună, dar nu peste mult timp, respectivul a fost prins şi arestat, iar la cercetări a indicat numele tuturor celor care l-au ajutat, iar în fruntea listei s-a aflat: Traian Galben, urmat de alţi consăteni, toţi fiind arestaţi. Având de optat între dorinţa de a păstra moara şi perspectiva de a se expune la inerente pericole, cei doi soţi au convenit să recurgă la o stratagemă, să divorţeze formal, sperând că astfel nu vor mai avea aşa de multe probleme. Cu riscul de a-şi atrage dezaprobarea comunităţii pentru că se cunoaşte faptul că în zonă şi în general la noi la români din totdeauna instituţia căsătoriei şi a familiei a fost privită şi tratată ca un act de maximă maturitate, răspundere şi seriozitate pentru că doar nu te însori sau te măriţi pentru o zi sau o perioadă determinată, ci pentru întreaga viaţă, adică ”până ce moartea ne va despărţi“, cum sună din totdeauna legământul făcut cu ocazia ceremonialului religios, au pus în practică hotărârea luată. În fapt relaţiile dintre ei n-au avut de suferit pentru că şi după pronunţarea divorţului au continuat să convieţuiască împreună, să-şi edifice chiar o locuinţă împreună, dar soluţia găsită s-a dovedit a fi o simplă opţiune, ce nu le-a fost de prea mare folos devreme ce nu peste mult timp au decis să predea moara în administrarea primăriei. Nu i-a mulţumit nici această soluţie şi exasperaţi de problemele ce le aveau au decis să scape de moară cum vor putea, să o vândă, să o doneze, să o transmită altora. În acest context, profitând de faptul că în comună şi-a făcut prezenţa un reprezentant al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, înfiinţat în anul 1922, prima instituţie muzeală inagurată în Transilvania după Marea Unire din 1918, care şi-a manifestat disponibilitatea s-o achiziţioneze, au fost de acord să o vândă acestuia cu 100.000 lei, sumă ce a fost împărţită între cei trei coproprietari. Tot atunci, a luat drumul aceleiaşi instituţii Casa atelier de olar, ce a aparţinut locuitorului Trişcă Andrei. Ambele stau şi astăzi mărturie peste timp a vredniciei şi iscusinţei celor cărora le-au aparţinut şi a unor crâmpeie luminoase şi mai puţin luminoase din istoria nu prea îndepărtată a minunatelor şi străvechilor noastre meleaguri bârgăoane.