Năsăudul, leagănul unor mari iubiri

Ori de câte ori se vorbeşte despre ,,poetul nemuririi noastre’’, numele lui cheamă în legenda veacurilor amintirea Veronicăi Micle, fiica meleagurilor năsăudene devenită protagonista unei iubiri celebre. Ea a intrat în eternitate, împreună cu Eminescu, aşa cum au făcut-o şi alte cupluri din literatură sau din istoria universală, precum Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda ori Paris şi Elena din Troia.
Iubirea dintre Eminescu şi Veronica Micle este cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatura română. Prin blânda lor aureolă de prietenie şi de jertfă a iubirii, Năsăudul a devenit un punct de referinţă în creaţia eminesciană. Plecată de aici în ,,Iaşul iubirilor eterne’’, Veronica îşi împleteşte destinul cu cel al marelui poet. Drumul lor s-a intersectat la Viena, în primăvara anului 1872, pe când Eminescu era student la filozofie, iar admiratoarea lui se afla în capitala imperiului pentru investigaţii medicale. Dar nu numai acesta era mobilul călătoriei sale, ci şi dorinţa de a-l cunoaşte pe tânărul ,, cu chip rafaelic’’ale cărui creaţii le cunoştea foarte bine şi se simţea atrasă de mesajul lor liric. Ea însăşi va scrie : ,, M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut / Te ştiam numai din nume.../ Şi-am dorit să pot o dată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu’’ ( M-am gândit )
Idila lor a început în cursul unor peregrinări romantice prin parcurile şi grădinile vieneze, când ,,tânărul cu plete-n vânt şi cu privirea melancolică’’ fusese recomandat s-o însoţească pe pe doamna Micle în aceste plimbări. Din acel moment, Eminescu este tulburat de tinereţea şi gingăşia Veronicăi Micle a cărei frumuseţe ,,calmă’’ şi ,, severă’’amintea de,,marmura albă a statuilor antice’’. Câţiva ani mai târziu , poetul va imortaliza aceste impresii în versurile din poezia ,, Gemenii’’ : ,, Când te-am văzut copilă, treceai aşa frumoasă/ Cu ochii mari , albaştri în bolţi întunecoase,/ Ca marmora de albă şi mâinile de ceară / Urcau pe sânu-ţi mândru o mantie uşoară’’
Doi ani mai târziu se vor regăsi la Iaşi, când este numit director al Bibliotecii centrale şi va frecventa seratele literare din casa doamnei Micle. Încep să apară versurile cu dedicaţii care poartă încărcătura unui adevărat zbucium sufletesc.Fără a ţine cont de piedicile morale, după moartea profesorului Micle, cei doi au început o relaţie de amor ce avea să fie învăluită de intrigi, despărţiri şi reîmpăcări. Clipele cele mai fericite s-au dovedit a fi cele petrecute la mănăstirea Văratic, acolo unde ei îşi revendicau dreptul la iubire : ,,O cât eram de fericiţi/ Să mergem împreună, / Sub acel farmec liniştit / De lună’’.
Dar marea lor iubire n-a fost lipsită de sinuozităţi. Aspirând la una ideală, fără constrângeri, o dragoste pură ca şi instinctul însuşi, Eminescu se înstrăinează de Veronica, fără ca această muză să-i fi dispărut vreodată din suflet. O mare parte din creaţiile sale sunt dedicate acestei ,, minuni’’ cu ochii mari şi limpezi la care ea îi va răspunde cu simplitatea şi sinceritatea versurilor sale. În momentele despărţirii, flacăra iubirii este întreţinută de dialogul liric al creaţiilor amândurora. Din scrisori rezultă că Eminescu îşi alinta iubita cu numeroase apelative, ca o dovadă a dragostei care i-o poartă.
Destinul a vrut ca iubirea lor încărcată de lumina unei pasiuni chinuitoare ,, hrănită de reconcilieri şi indulgenţe’’ să dureze şaptesprezece ani. Se împlinea teribila previziune a lui Eminescu din poezia sa : ,,Ce s-a ales din două vieţi,/ O mână de cuvinte/ Cărora abia le-ar da un preţ / Aducerile-aminte’’. La 15 iunie 1889 , poetul se stinge din viaţă, iar la numai cincizeci de zile îl urmează Veronica Micle ,, Acel blond noroc al unui vis deşert ,/ Tu visul blond unui noroc ce nu e’’.
Meleagurile năsăudene sunt încununate şi de o altă poveste de iubire, cea eternizată de Liviu Rebreanu în romanul ,, Ion’’în care învăţătoarea Virginia Grivase din Nepos devine prototipul Virginiei Gherman. Această idilă s-a petrecut în 1909, când tânărul din Prislop era ajutor de notar la Primăria din Nepos. Ei se cunoşteau încă de la seratele din Năsăud, dar iubirea lor s-a înfiripat abia acum, în ambianţa întâlnirilor amoroase şi a discuţiilor aprinse despre literatură, căci Virginia era o poetă valoroasă şi cu un larg ecou în presa vremii şi în sufletul cititorilor. ,, Cum să nu fi fost atras tânărul din Prislop, când ştia mult mai mult decât el despre literatură pe care râvnea s-o cunoască temeinic, cum să n-o preţuiască, atunci când,, combătea’’ atât de bine indolenţa şi nepăsarea ,, nechemaţilor’’, critici capricioşi ai creaţiei literare’’, spune într-un studiu Niculae Gheran. Deşi unul şi altul îşi pun în iubire toate speranţele, destinul este acela care hotărăşte drumul lor în viaţă. Liviu pleacă la Bucureşti, lăsând în urma lui un suflet încărcat de tristeţe, dar care va fi eternizat în cea mai valoroasă operă literară .