Gândurile poetei Văii Bârgăului

Poeta ţărancă Ioana Cioncan şi-a aşezat, la îndemnul profesorului Titus Wachsmann Hogiu, frământările lirice într-un volum intitulat sugestiv „Gândurile mele” şi apărut la Editura Venus Star.
Ioana Cioncan nu doar cochetează cu poezia, ci are calităţi de a o valorifica, experienţa, gândurile şi sentimentele omeneşti trăite de-a lungul unei vieţi. O femeie din Susenii Bârgăului, având ca studii doar 4 clase, reuşeşte să-şi aşeze sentimentele în versuri, care merită să fie citite de către cei care iubesc cultura populară. Amintirile, cu bucurii şi greutăţi, sunt aşezate în versuri, surprinzând viaţa aşa cum este ea, trăită în mijlocul oamenilor din satul românesc, alături de soţul Vasile: „Noi doi avem o viaţă/ Amândoi acelaşi gând/ Când unul nu mai poate/ pe celălalt îl vezi plângând”.
Mare parte a poeziilor sunt dedicate divinităţii: „Doamne, eu îţi mulţumesc/ Că trăiesc în astă lume/ Tot gândindu-mă la tine/ Şi rugându-mă mereu/ prea Bunului Dumnezeu”. De altfel, însăşi viaţa ei, de mic copil, modul în care a crescut cu greu, fără mamă, este spus tot prin versuri: „Când viaţa a început/ Buna mamă mi-am pierdut/ Şi-am rămas orfan în lume/ Să n-avem milă la nimeni/ Noi cu toţii am lucrat/ Până când ne-am ridicat/ ca să fim cu lumea-n rând/ A noastră soartă urmând”. Dar ce este omul: „Spune-mi mie Doamne Sfânt/ ce sunt eu pe acest pământ/ Că nu-s frunză nice vânt/ Numai umbră pe pământ…/ De avem de scris o carte/ Tot îngerii ne-o dictează/ Parcă ai ştii din totdeauna / Cum scrii acea frază”. Bucuriile Ioanei Cioncan se găsesc în poezii: „Cea mai mare bucurie/ Dacă scriu o poezie/ Îmi aprob tot ce-am făcut/ Şi aş scrie şi mai mult/…/ Eu atâta am putut/ Şi n-am scris nimic mai mult”. Poate cel mai bine vedem crezul poetei în versurile: „Poezia-i armă sfântă/ Care scrisul o cuvântă/ Să trăieşti în nemurire/ Dacă-ai scris o poezie”.
Alături de poeziile dedicate divinităţii se regăsesc şi pastelurile care surprind natura: „Iarna aspră a trecut/ Soarele voios răsare/ Şi zăpada s-a topit/ Iar un ghiocel răsare/ Vine cucul, vine mierla/ Ciocârlia, coţofana/ Toate cântă într-un grai/ Că a sosit primăvara/ Pe al ţării noastre plai”. Apoi, poeziile dedicate copiilor, fiului cojocar: „Un nasture am împletit/ Căci aşa eu m-am gândit/ Că poţi face bani frumoşi/ La cojoace dacă coşi”; fiului fierar: „Când de şcoală am scăpat/ La meserie am fost dat/ Am lucrat de-am învăţat/ Ca să fiu fierar în sat”; fiicei bibliotecare: „Între cărţi trăiesc şi acum/ N-aş vrea să apuc alt drum/ Cărţile mă sfătuiesc/ Şi eu tare le iubesc”.
Ciclurile de credinţă din şi despre natură, de învăţătură şi de gândit, de drag şi dor sunt însoţite de câteva imagini care surprind familia Ioanei Cioncan, cea care se poate declara binecuvântată: „O rază albă de lumină/ A ieşit în calea mea/ Iubirea vieţii ce m-alină/ Sufletul şi inima”.