Olimpiu Nuşfelean în colimatorul lui Grigurcu

Gheorghe Grigurcu crede (şi susţine!) că Olimpiu Nuşfelean, poetul, este un neoromantic. Chiar aşa îşi şi intitulează cronica sa din “România literară” (nr. 36/ 6 septembrie 2013), “Un neoromantic”. Până aici, nimic de contrazis.
“Departe de-a fi un exaltat, afirmă redutabilul critic din Târgu-Jiu, un tumultos, un exchibiţionist al afectelor, poetul le zăgăzuieşte, le filtrează printr-o disciplină care le aduce în situaţia unei aşteptări, a unei tânjiri. Ele pulsează doar în subtext. Nu proclamaţia constituie modul manifestării lor, ci visul transcris ca atare. Nu strigătul porneşte din gura autorului, ci aburul respiraţiei. Avem a face în textele cele mai relevante, cu o elegie a sfielii, a unei candori melancolice: «Ciripitul păsărilor dimineţii/ vine mai târziu/ Mai întâi – povestioara poetică/ a adolescentului/ furişată în caietul de amintiri,/ desenul din caietul de caligrafie,/ viaţa scurtă a pescarului/ ce-şi aruncă năvodul/ sub stâncile frământate,// Când eu aş vrea/ să mă surprinzi nepregătit tău neiertător,/ să mă-nfăşori apoi/ în tandreţea ta muzicală/ să mă faci prizonierul/ sfârşitului tău zilnic.». (Eu, celălalt…).Şi mai departe, zice tot Grigurcu: “Renunţând la aparatul grandios, la construcţia prezumţioasă a identităţii romantice, Olimpiu Nuşfelean preferă modestia perspectivei interiorizate, în care detaliile se încarcă de trăirile ce-şi dobândesc o paradoxală plenitudine chiar prin ţinuta lor «prozaică». Se află aici şi o prelungire a poeziei de la Steaua de pe vremuri, zisă de «notaţie» care consta în simplificarea discursului tangent la aspectele concretului revelator. Orgolioasă în fond această creaţie de o aparenţă demisionară se vrea o cale împrospătată a succesului la sfera intimităţii. Mai curând decât în solemnitatea stilată, eul se regăseşte în domesticitate: «Lectură a poeziei -/ toţi se risipesc pe la casele lor» (Lectură)” Prudenţă interiorizată sau interiorizare prudentă? (…) “Când revine la contemplaţie, îşi conspectează o dispoziţie de bază a naturii nostalgice care e nostalgia naturii. Aceasta nu e decât năzuinţa spre viziunile de spaţiu şi de timp ale claustraţilor: «poeţii părăsiţi de iarba lor» Constatând graniţa inviolabilă dintre natură şi expresie, în cele din urmă Olimpiu Nuşfelean îşi situează criza în zona stilistică. O absoarbe prin figurarea unui contrast între miniatural şi maximal. Idealizându-l printr-o asemenea basculare, lăsându-i intactă energia”. (…) “Avem astfel – conchide criticul – a face cu o trudă a (des)cumpăniri reprezentărilor cu care operează poetul (temeritatea e, fireşte, maximal, sfiala minimal), care se lasă cu «sudoarea singurătăţii» (sintagmă reprezentând titlul adecvat al unuia dintre volumele d-sale).”
Nimic de adăugat!