Andrei Moldovan: Umbra cea vie a lui Liviu Rebreanu

Credinţe străvechi spun că fiinţa fără umbră este aceea care nu-şi mai aparţine sieşi, care nu mai este a acestei lumi. Avem de-a face cu o temă perenă, deşi romanticii au explorat-o cu mai multă pasiune, fiind pe gustul lor.
Scriitorii de altădată sunt permanenţe în lumea celor vii prin universurile ce le-au creat, mai mult sau mai puţin veridice, dar cu care mulţimea cititorilor se identifică în fel şi chip, în care se regăsesc precum într-un spaţiu recuperat de la înstrăinare.
Cu Liviu Rebreanu, însă, se întâmplă cu totul şi cu totul altceva. Pe lângă cele spuse mai sus, în cazul său, parcurgând volumele ediţiei critice sau cărţile de referinţă despre viaţa şi creaţia sa, impresia este aceea a relaţiei cu un om viu, capabil să comunice cu cititorul în ambele direcţii, miza fiind opera ce se conturează sub ochii amândurora.
Fără îndoială că faptul se datorează întâi de toate lui Niculae Gheran. Nu doar pentru că a îngrijit ediţia critică pe parcursul a patru decenii, nu doar pentru că i-a consacrat volume de studii, ci mai cu seamă pentru atitudinea sa faţă de romancier. Pentru istoricul literar, Liviu Rebreanu este un membru important al propriei sale familii şi nu exagerez câtuşi de puţin când spun că se comportă faţă de el precum în relaţia cu un frate mai mic sau cu un fiu. Este suficient să parcurgi aparatul critic al ediţiei amintite, dar şi celelalte studii ce i le-a consacrat, ca să observi cu uşurinţă acest lucru. Spre exemplu, comentând corespondenţa cu o tânără doamnă din provincie, comiţătoare de proză scurtă şi dornică de îndrumările maestrului, relaţie care riscă să se transforme într-o aventură, ceea ce totuşi nu se produce, N. G. se exprimă cam aşa (citez din memorie): „Tare mi-ar fi plăcut ca Liviu Rebreanu să fie mai ştrengar!” Este exclamaţia unui tată sau a unui frate mai mare, preocupat de educaţia şi comportamentul celui mai tânăr, poziţia de istoric literar fiind uitată pentru câteva clipe. Asemenea inserţii subiective care trimit la o implicare mai adâncă, în plan afectiv, a istoricului literar, nu sunt puţine, iar ele fac din aparatul critic al celor 23 de volume ale ediţiei critice un adevărat roman paralel, scris cu talent şi angajare. N. G. este cu adevărat umbra vie a lui Liviu Rebreabu şi nu îl lasă nici o clipă pe romancier să comunice dintr-o altă lume. Sunt observaţii a căror verificare stă la îndemâna oricui.
Mai mult decât atât, muncind împreună cu N. G. vreme de vreo patru ani la realizarea volumului Liviu Rebreanu prin el însuşi (Editura Academiei Române, 2008), o carte de dialoguri postume cu romancierul, eu pot să mărturisesc chiar mai mult. Impresionant nu este doar faptul că istoricul literar ştie absolut totul despre romancier: unde se afla în fiecare moment al vieţii sale, cine îl vizita, cu cine se întâlnea, în ce relaţii era cu oamenii politici ai vremii, cu confraţii săi, cu ziariştii, cu familia din Ardeal şi cu cea din Bucureşti, ce proiecte avea, ce proiecte nu avea, ba până şi ce ar fi putut să gândească sau să viseze la un moment dat. Uneori se întâmpla să mă admonesteze cam aşa: „Ce întrebări sunt astea? Te crezi la poliţie? Cum îţi permiţi să îi pui lui Rebreanu astfel de întrebări?” După ce îmi dădeam seama că am făcut ceea ce nu trebuie, că i-am jignit pe cineva drag din familie, îndreptam lucrurile, chiar dacă mai anevoie, în stilul ardelenesc atât de familiar lui N. Gheran, chiar dacă nu şi plăcut. După asta, ne puteam aşeza toţi trei la masă, în jurul unei cafele. Aşa se face că reuşeam să observ cum cafeaua din ceaşca lui Liviu Rebreanu se golea şi ea pe nesimţite.