Melania Cuc: Cu sarea în ochi sau cu sarea în bucate?

Am intitulat acest material cu două sintagme preluate din memoria ancestrală a poporului român. Dacă spui „sare în ochi”, este sinonim cu a-l orbi pe cel din fața ta, a-l determina să nu vadă adevărul. „Sarea în bucate” este cu totul altceva: dozarea unui ingredient fără de care mesele noastre, simple sau festive, nu ar avea gust, nu ar conține elementele-cheie care să ne ajute organismul să meargă mai departe în sănătate și cu mintea limpede. Banala clorură de sodiu, într-o lume care fierbe de griji teritoriale, recesiune și incertitudine? Da, pentru că se pare că sarea este talpa pământului, iar noi, prinși în marasme de tot felul, nu îi acordăm importanța pe care o merită.

Trăind parte din viața mea la sat, am văzut cum animalele din ogradă ling drobul de sare. Bunicii aduceau saramură dintr-o fântână din satul vecin și puneau apa aceea în cratiță pe sobă. Așa se evapora și, ca prin farmec, apăreau cristalele de sare pură. Tot de la bunici știu că, în perioada cedării Ardealului de Nord, în 1940, la granița instituită peste coline, se schimba sarea din Transilvania cu petrolul de la Ploiești. Cred că sarea a fost mereu monedă de schimb în istoria omenirii.

Astăzi, trăind într-o lume care parcă se destramă, iar viitoarea lume încă nu vrea să apară cu foloasele ei, ni se fac promisiuni „dulci ca mierea”, și niciun mare specialist — economist sau politolog — nu spune că sarea, banala SARE, ar putea să ne scoată din marasmul spre care alergăm ca legați la ochi. În unele țări, sarea este inclusă în stocurile de urgență naționale! Nu o spun eu, o spun statisticile.

Sarea (NaCl) poate fi folosită în negocieri comerciale sau ca instrument de presiune economică, dacă se ajunge acolo. Personal, nu aș merge atât de departe, doar că i-aș da mai multă importanță economică. Nu aș folosi sintagma cu „drobul de sare” — care, chiar dacă literal nu este exprimată în această formă, este folosită ca să sperie, să ne țină mereu în alertă, timp în care niciunul dintre vitejii zilei nu are curajul să coboare „drobul de sare” de pe polița de deasupra leagănului copilului. Iată cum milenara cultură populară a folosit sarea nu doar în bucate, ori ca tratament pentru oase, ci și ca pildă de îndreptare umană.

În basmul românesc, fata cea mică spune că își iubește tatăl „ca sarea în bucate” și e alungată. De ce? Pentru că ea spune adevărul, iar adevărul doare.

Adevărul este că România este o țară de sare. Sub dealuri și munți, în adâncuri tăcute, zac cristale de sare, unele de puritate de aproape sută la sută. La Praid, la Cacica, la Slănic, la Ocna Dej — acolo unde pământul geme sare, omul se vindecă de boală. Ei bine, avem această comoară națională, dar ce facem cu sarea? Pe rafturile magazinelor din România găsim sare din India, din alte colțuri ale lumii. În bucătăria românească, sarea nu e condiment. E legământ cu pământul. Omul a uitat legământul, animalele încă știu să supraviețuiască. Căprioarele ling stâncile sărate. Oile caută bulgări de sare în saivane. Nu au nevoie de nutriționiști. Au instinctul care le spune: fără sare nu există viață!

Luați o pauză de câteva secunde, amintiți-vă câte obiceiuri cunoașteți în care SAREA e nelipsită — nu doar la murături și pâine, ci și ca un fel de „paznic al casei, al rostului Omului”. Se pune la pragul ușii, să nu intre farmecele. Nu se varsă pe masă, pentru că… am isca sigur ceartă. Fetele o presară sub pernă să-și viseze ursitul. Și exemplele pot continua.

Dacă aș vrea să fac aici un poem, aș zice că: Sarea e lacrima însăși / e tăcerea care spune totul / modestia care nu cere, dar oferă totul.

Nu voi vorbi în versuri, pentru că timpul prezent este cel al pragmatismului. Slavă Domnului, avem atâtea surse de documentare — nu trebuie decât să tastezi „SARE” și poți afla aproape totul despre economia sării în România. Ce iese la suprafață din mai toate studiile găsite de mine este că România are un potențial (al sării) nevalorificat. Dar cine gestionează salinele din România? În principal, Societatea Națională a Sării – Salrom, o companie de stat înființată în 1997, care deține monopolul asupra exploatării sării în România. Salrom are 7 sucursale active: Slănic Prahova, Ocnele Mari, Târgu Ocna, Praid, Cacica, Ocna Dej și Ocna Mureș. Pe lângă exploatarea sării, Salrom gestionează și activități turistice în salinele deschise publicului. Sursele, pe care le puteți accesa fie și numai pe Google, susțin că Salrom este o companie extrem de profitabilă: cu un profit net în 2021 de 60 milioane lei, ajungând în 2024 la un profit net de 111 milioane lei (~30 milioane euro). În ultimii 4 ani, Salrom a generat peste 82 milioane euro profit net. Atunci, de ce investițiile sunt făcute „în dorul lelii”, fie și numai la salina Praid? Întrebare retorică.

Sarea în industria chimică este un ingredient-cheie, o știm cu toții. Și deși mă tentează, nu voi scrie acum și aici despre geopolitica sării, doar că repet: sarea este considerată în lumea întreagă un material strategic, adică este una dintre resursele esențiale pentru funcționarea economică, sanitară și industrială a unei țări cum este România. În plus, salinele pot deveni centre de turism terapeutic și de cercetare medicală, oferind României nu doar profit, ci și prestigiu internațional. Este momentul ca această comoară subterană să fie tratată cu viziune și responsabilitate.

Sarea este o resursă strategică, aflu asta din documentarea pe care o fac pentru acest material de presă. Faptul că România are rezerve uriașe, dar importă în exces sare alimentară din alte țări, se vede cu ochiul liber pe rafturile din magazine. În contextul schimbărilor climatice și al crizelor alimentare globale, sarea capătă o nouă dimensiune strategică. Organizații internaționale atrag atenția asupra rolului sării în conservarea alimentelor, în menținerea echilibrului electrolitic în condiții de temperaturi extreme și în procesele industriale care susțin infrastructura energetică. Vezi și Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (UNFCCC) etc. etc. In tot acest angrenaj pe care, nefiind economist, il inteleg mai greu, îmi amintesc verile copilărie , când mergeam cu bunica sa își trateze reumatismele cu apa sărată și cu nămol de la Pinticul Tecii. Ce este azi acolo ? Un deal și-o vale deșertizate, care in răsăritul soarelui strălucesc de sarea, pe care nimeni nu dă doi bani.