Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

EDITORIAL de Andrei Moldovan: Niculae Gheran

Cu toate că istoricul şi criticul literar ar spune altfel, cred că „întâlnirea” lui Niculae Gheran cu Liviu Rebreanu nu a fost una întâmplătoare, editorul celui mai important romancier român bănuindu-şi mereu rădăcini ardelene pe care nu uită să le amintească de câte ori are prilejul: „M-am născut la Bucureşti, într-o zi de luni, la 14 octombrie 1929, în casa argeşenilor Gheorghe şi Profira Gheran, numele tatălui fiind des întâlnit în zona dintre Arad şi Oradea, ceea ce mă face să cred că un străbun a trecut munţii cu oile, uitând să se întoarcă acasă – mai ales de va fi fost să dea de-o fată frumoasă (ceea ce, peste generaţii, aveam să păţesc şi eu).” În schimb, nu atât bănuita apropiere geografică avea să determine îngemănarea sa cu scrierile lui Liviu, fiul învăţătorului Vasile Rebreanu din ţinuturile someşene, căt deschiderea spre aspectele fundamentale ale vieţii, spre o spiritualitate profundă şi durabilă, dublate toate de o muncă aproape titanică.
Este de acum bine cunoscut, chiar cititorului de rând, că Niculae Gheran a consacrat mai bine de o jumătate de veac cercetării şi promovării operei rebreniene, realizănd ediţia critică a operei complete a prozatorului, în 23 de volume, un unicat în cultura română pentru un scriitor al secolului XX. Lor li se adaugă numeroase alte volume dedicate lui Liviu Rebreanu. Nu este de mirare că un important exeget al autorului lui „Ion”, Ion Simuţ, şi-a intitulat un comentariu apărut în „România literară”, la încheierea ediţiei critice, „A trăi pentru Rebreanu”. În aceeaşi notă, criticul literar Adrian-Dinu Rachieru a făcut o afirmaţie inspirată, care va rămâne precum o inscripţie durabilă în istoria literaturii noastre: „Astăzi nu te mai poţi apropia de Rebreanu
decât păşind pe bulevardul Gheran.”
Istoricul literar şi editorul vine şi cu înzestrarea prozatorului. Să nu uităm că N. Gheran a debutat ca autor de proză satirică, iar monografia din tinereţe dedicată lui Gheorghe Brăescu dovedeşte un real talent de narator. Cu câţiva ani în urmă, amintindu-şi probabil de tânărul prozator uitat pe drum, avea să dea tetralogia „Arta de a fi păgubaş”, proză memorialistică, în realitate un adevărat roman-frescă. Comentariile favorabile ce i-au fost consacrate nu au fost puţine. Toate acestea pulsează şi în opera istoricului literar şi, pe lângă rigoare ştiinţifică, îi dau un farmec aparte.
Preocupările lui N. Gheran în materie de Liviu Rebreanu sunt încă şi mai generoase. A coordonat publicarea primului volum (din patru proiectate) cu corespondenţa indirectă a romancierului, o adevărată imagine altfel a societăţii româneşti interbelice, dar lipsa oricărui sprijin din partea celor cu putere de decizie l-a obligat să abandoneze, cel puţin pentru o vreme. Aşa putem să-i înţelegem şi amărăciunea: „Nu ştiu când a trecut timpul, după cum nu voi repeta zicala ajunsă refren: «De-ar fi să mai trăiesc o dată, la fel aş lua-o de la capăt». Nu! La vârsta când sinceritatea oricărei afirmaţii nu comportă niciun risc, o spun fără tăgadă: n-aş repeta defel aceeaşi experienţă. Cel puţin în ţara în care mi-a fost dat să deschid ochii, frumoasă, «mândră-n toate cele», dar cu un dispreţ suveran faţă de orice muncă ştiinţifică, indiferentă faţă de valorificarea patrimoniului său cultural, adevărata carte de vizită cu care s-ar putea prezenta în lume, zestre fundamentală când tinde să-şi construiască prezentul şi să scruteze viitorul.”
Acum, la un ceas aniversar, cuget că poate undeva, în ţara asta, cândva, ar trebui să ia fiinţă un institut care să se ocupe de valorificarea moştenirii culturale lăsate de Liviu Rebreanu şi încă nevalorificate. Cred că aşa s-ar împlini şi visul lui Niculae Gheran, spre folosul tuturor.

Andrei Moldovan

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]