Un cuvânt desuet ? O stare caducă ?

Am auzit pentru prima dată de cuvântul „onoare” într-una din clasele mici, când, într-o lecțiile de citire, se povestea despre un copil care și-a dat cuvântul de onoare pentru nu știu ce. Am fost foarte impresionat de forța rostirii propoziției „Îmi dau cuvântul meu de onoare”. Nu mai rețin dacă învățătoarea ne-o fi explicat - pentru puterea noastră de înțelegere – ce înseamnă „onoare” (probabil că da), dar îmi amintesc că reținusem bine: dacă îți dai acest cuvânt, obligatoriu trebuie să respecți ceea ce ai promis.
Într-una din zile, spre seară, după ce ne-am terminat de făcut temele, câțiva puștani ne-am întâlnit, ca de obicei, în parcul mare al localității. Ne-am jucat, ne-am povestit și la un moment dat unul dintre băieți mi-a spus că vrea să ne jucăm de-a războiul, că, unde e banca zicem că e cazemata, că ei se răspândesc prin oraș, pe străzi, în căutarea spionilor, că eu rămân de pază la cazemată. Am acceptat cu plăcere și mi s-a cerut să nu îmi părăsesc postul până la apariția lor. Pentru aceasta mi s-a cerut să-mi dau cuvântul de onoare. Mi l-am dat foarte mândru. Eram bucuros că eu voi fi acela care, la întoarcerea lor, voi raporta: În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit !
Colegii s-au îndepărtat, s-au risipit, fără să fi bănuit complicitatea lor. Voiau să-și râdă de un naiv, de un credul ce eram. Eu, fudul nevoie mare, patrulam prin fața băncii, unei perechi chiar spunându-i că banca e ocupată. Dar a cam început să treacă timpul, să se însereze de-a binelea. Bănuiam că părinții mei vor fi nedumeriți, îngrijorați de zăbava mea prin urbe; da, dar eu mi-am dat cuvântul de onoare !
Și s-a înnoptat… Taică-meu plecase în căutarea mea și la un moment dat i-a venit gândul să intre în parcul acoperit de stejari seculari. Desigur, în cele din urmă a dat de mine. „Dar eu mi-am dat cuvântul de onoare !!” „Iar ei au vrut să-și bată joc de tine…” Nu cred că m-am supărat foarte tare pe ei.
Des utilizat – indiferent de vârstă – este cuvântul „Zău”. Îl folosim fie pentru a încerca să fim mai convingători în ce am comunicat, fie pentru a deghiza, a masca o glumă, a păcăli. Însă foarte rar ne amintim (ori nici nu știm) că acest cuvânt vine de la „Dumnezeu”. Să zicem că e o impietate inconștientă. La țară, încă e vie zicerea categorică „Zic Zău lu Dumnezău !”
Revin la primul paragraf, pentru trei cuvinte: a promite, a respecta, onoare. Le-am așezat astfel pentru că sensul lor derivă unul din celălalt: Am promis ceva, am respectat promisiunea, deci, am săvârșit un fapt de onoare.
Mai vreau să fac, cumva amuzat, o referire la relația dintre onoare și obraz. Obrazul are multe… întrebuințări și înțelesuri. De pildă: Când celălalt îți spune că a uitat ce ți-a promis, că nu mai vrea să…, că are alte urgențe, ca să… , uneori duci arătătorul la obraz: Nu te-ai ținut de cuvânt, nu ai onoare. La noi, , ardelenii, „Ai obrazul ca o talpă” vrea să însemne tocmai aceasta. Căci pe vremea construcției socialismului oniric, era la Cluj o fabrică de încălțăminte „Janos Herbak” (de la numele unui comunist din ilegalitate desigur, gomflat); treptat, expresia s-a convertit în; „Nu ai Herbak”…
Ce de utilizări are cuvântul „onoare! și derivatele lui ! Ar rezulta un întins eseu, dar nu e cazul acum: a onora, a fi onorat, onorabil, onorant, onor, carte de onoare, diplomă de onoare, cavaler de onoare ș.a. În ce măsură unele dintre aceste cuvinte sunt adevărate, sau mimate, dezavuate, tot nu e cazul să stărui acum.
Dar nu pot să nu mă gândesc la demnitarii anului 2015, la decidenții din lumea românească, de la primar și prefect, de la șefi de instituții guvernamentale la miniștri, parlamentari. Câți dintre ei au trecut de la A PROMITE ( în campanii electorale sau în exercițiul funcțiunii administrative) la A SE ȚINE DE CUVÂNT, deci, a avea ONOARE ? E, cumva, o întrebare retorică ?