Boare dintr-un buchet de vin vechi

Revin pe malul Someșului, dar, acum, nu în amonte, ci în aval. Aceasta, datorită cărții „Tocmala” de Elisabeta Lușcan.
Am scris (și publicat în „Răsunetul”) nu puține comentarii pe seama unor fapte editoriale ale unor intelectuali care-și ostenesc gândul și sufletul în cuvinte pe care le încredințează tiparului. Am avut în vedere autori care se înșiră de-a lungul Someșului, de la Reteag până la Rodna, doar că îmi părea oarecum ciudat traseul alb de la Beclean la Năsăud. Impardonabilă neglijență, căci această cale era marcată: de Elisabeta Lușcan (Chiuza) și Călin Emilian Cira (Mocod); și, dacă luăm în seamă că firicelul de apă de la Runcu Salvei - Valea Idieciului - este un afluent al Someșului Mare, (și că localitatea e la doi pași de malurile lui ) trebuie să acceptați că acestui drum se cuvine să îi alăturăm prea binele știute nume originare de acolo: Vasile Dâncu, Vasile Sebastian Dâncu, George Vasile Dâncu.
Titlul cărții îl dezleagă lesne pe coperta a IV-a Traian Parva Săsărman, lectorul ei din partea editurii Karuna: „Tocmala a fost un obicei străvechi prea puțin conservat (…), unul dintre cele mai interesante obiceiuri pregătitoare nunții la români.”
În cazul acesta, mie ce-mi mai rămâne? Să … mă tocmesc cu textul, firește.
Elisabeta Lușcan are inocenta îndrăzneală de a-și începe proza luându-l pe Liviu Rebreanu de model (apropo de „Ion”). Să ne amintim: ”Din șoseaua care vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul când în dreapta, când în stânga (…), se desprinde un drum alb mai sus de Armadia (Năsăudul – n.n.), trece râul…” Autoarea noastră nu o cotește spre stânga, spre Pripas (Prislop), ci o ține pe malul drept al râului, coborând până la Chiuza (satul ei natal, acum trăitoare în Leșu): „Coborând de la Năsăud, pe drumul ce duce spre inima Ardealului, care însoțește cu fidelitate râul Someșul Mare, în cursul său pe aceste meleaguri, sfinte pentru localnici, mă prind părtaș credincios lor.”
Și, cătinel-cătinel, își trece ochii minții prin Salva, Mocod, Piatra, poposind la Chiuza. Acest excurs e un prilej de a face fastuoase descrieri pitorești ale meleagurilor, ale îndeletnicirilor sătenilor și obiceiurilor legate de ele; uneori, cu sintagme și sintaxă neîndoielnic voit populare. De altfel, sunt pagini întregi în care epicul se retrage în favoarea etnograficului.
Sumarul fir narativ și reconstituirea „tocmelei” sunt plasate, temporal, în deceniul patru interbelic, când străvechiul obicei avea consistență încă, fiind un moment extrem de important, decisiv pentru întocmirea viitoarei familii; o cutumă incomparabilă, prin desfășurarea ei, cu obișnuitul pețit în lumea rurală (de altfel, și acesta pe cale de dispariție; mde! vremuri moderne).
Descrierea satului, creionarea unor figuri distincte ale colectivității, tatonările între cei doi îndrăgostiți – Ion și Paraschiva -, șopoteala pe la colțuri, mici hârjoane erotice, nedumeriri și gelozii, toate acestea scriitoarea le surprinde cu afectuoasă condescendență, cu atenție pentru detaliul gestului, vorbei, privirii. Limbajul e apăsat neaoș, regional, firesc în dialogul protagoniștilor, dar, găsesc, ușor neadecvat pentru povestitoare; parcă ostentativ. Deși, de pildă, mi-a plăcut să găsesc o frază redactată în vorbire specifică zonei Chiuza-Dumbrăvița-Spermezeu (cu vocala „ă” deschisă la „a”): „Aici malaiul e înalt ca padurea și turjanul gros de-l tai numai cu sacurea.” Se întâlnesc și observații foarte sugestive, cum e, de pildă, cea referitoare la o nevastă: „…se ofilea lângă el ca o floare la care nu-i pui apă pe vreme de secetă.”
În sfârșit, „tocmala”, care e un fel de avanpremieră pentru viitoarea nuntă și nu degeaba participă o mulțime de invitați la casa fetei Paraschiva. După țuici turnate pe gâtlej și sarmale dolofane, totul într-o atmosferă de voie bună, cu dialog sfătos, cu replici consacrate din vechime, cu izmeneli orgolioase, se ajunge la ceea ce se aștepta: „negocieri” – ce, cât dau cei doi tați ai viitorilor miri. Dacă învoiala nu se încheie fericit, tinerii nu se vor putea căsători. Acum, în cele din urmă, „tocmala” se termină cu bine și petrecerea ia amploare. Apropo de aluzivul livresc: spre final, naratoarea remarcă: „Țăranul e greu de pornit, dar și după ce l-ai pornit e greu de-l oprit.” O construcție simetrică din acest punct de vedere: textul începe cu o aluzie la Rebreanu și se termină cu
bardul de la Hordou (vezi „Nunta Zamfirei”). Iar încheierea narativă nu putea fi decât ridicată în lumea basmului: „Au trăit fericiți până la adânci bătrânețe.” (Finalmente, cititorul află că nuvela este autobiografică, protagoniștii fiind părinții scriitoarei).
Rămâne de hotărât în ce măsură amestecul de ficțiune, etnografie și date civile țin sau nu de un demers epic în rama unei emoții estetice. Spun aceasta, pentru că excesul de cuvinte regionale poate duce la gândul că această carte ar fi mai degrabă eficientă unui curs universitar de dialectologie.