O floare şi doi grădinari

Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian (un tandem pe cale de clasicizare!) au mai trecut în contul lor, iată, o nouă „ispravă”. Care trebuie promovată cu orice preţ. Prin toate mijloacele de informare în masă (sau reţele de socializare, cum le spune mai nou). Cititorii trebuie să afle că ei sunt autorii (acum chiar că nu glumesc!) monumentalei lucrări „Cultura tradiţională imaterială românească din judeţul Bistriţa-Năsăud”. Două volume: „Riturile de trecere” (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012) şi „Sărbătorile ciclului social şi calendaristic” sau „Munci şi zile în ţinutul Bistriţei şi Năsăudului” (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015), ambele edituri „păstorite”, pe rând şi cu folos, de Vasile George Dâncu.
Despre primul volum s-a scris la timpul potrivit, şi se va mai scrie, vă garantez, căci nu e vorba, aici, despre o lucrare de pe o zi pe alta, ci una care va rezista cu brio coroziunii timpului, aşa încât, acum, ne vom ocupa de cel de-al doilea volum, al cărui titlu l-am menţionat deja.
Dar vă mărturisesc, cu tot respectul, că nu e deloc uşor să scrii despre o carte care musteşte de informaţii. Numai sumarul acestui volum, ca să vedeţi, se întinde pe cinci pagini, iar eu am la dispoziţie (din dispoziţia redactorului şef, desigur, constrâns şi el de împrejurări, să recunoaştem!) doar o pagină şi jumătate! Dar, vorba aceea, mă voi strădui!
De la bun început, cei doi autori, ca nişte buni gospodari ce sunt, şi-au împărţit, frăţeşte, „grădina”, astfel că lui Vasile V. Filip i-au revenit sărbătorile din sezonul rece, care se deschide cu Sfântul Dumitru (Sâmedru), 26 octombrie, şi se încheie cu Ziua păcălelilor (1 aprilie), în timp ce Menuţ Maximinian s-a ales, ca să zicem aşa, cu cele din sezonul cald, începând cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (Sângeorgiul), 23 aprilie, şi încheindu-se cu Sfânta Parascheva (14 octombrie)..
Dar, înainte de toate, trebuie să spunem că această impresionantă carte se deschide cu o INTRODUCERE: „Receptarea timpului în orizontul mentalităţii tradiţionale româneşti”, în care autorii mărturisesc că şi-au propus să urmărească „felul în care omul acestor locuri şi acestei culturi se raportează la scurgerea timpului, mai ales ca membru al comunităţii pe care o numim sat tradiţional, dar şi ca individ contemporan, smuls din matca tradiţiei. Ipostaza concretă a acestui raport, dintre om şi timp, o constituie - […]- în primul rând sărbătorile aşa-numitului «ciclu social şi calendaristic», atât cele creştine, cât şi cele populare, «băbeşti», de substrat precreştin. Dar nu vom ignora semnificaţia pe care omul culturii tradiţionale o proiecta asupra zilelor săptămânii, zilelor de început, potrivite sau nepotrivite, pentru anume activităţi cardinale în economia tradiţională, precum aratul, seceratul, torsul, ţesutul etc.”
Sfântul Dumitru (Sâmedru) este cel care ne introduce, spun autorii, nu doar în jumătatea mai rece şi mai puţin luminoasă a anului celui real, ci – simbolic – în “lumea de jos”, a tuturor virtualităţilor – “sacre”, prin excelenţă, în raport cu ceea ce este deja creat şi, implicit, supus acţiunii corozive a timpului istoric. Respectând în felul acesta, afirmă dumnealor, “o întreagă concepţie, despre lume, proprie culturii tradiţionale, conform căreia orice manifestare, orice urcare în lumină, e precedată de un simbolic coborâş în lumea umbrelor, în Labirintul întunecat, periculos, care prilejuieşte şi suferinţă, dar şi consacrare”. Şi, ca să nu lase ei impresia că ar bate câmpii, se grăbesc să ofere cititorilor un exemplu care să ilustreze, convingător, afirmaţia: “Spre a ajunge împărat, Harap Alb coboară mai întâi în fântână şi în infern, acceptă condiţia de slugă, uceniceşte la şcoala răbdării şi a înfrânării de sine. Va obţine tocmai de aici «darul» cel mai preţios cu putinţă – pe năzdrăvana fiică a Împăratului Roşu, care-i va deveni iubitoare şi credincioasă soţie – împreună cu care se va aşeza apoi pe tronul Luminii, dominând peste lumea manifestării, de aici şi de acum, numită sugestiv în textul basmului Împărăţia cea Verde”.
Jumătatea cea caldă şi luminoasă a anului începe cu Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă (biruitor asupra întunericului), urmat de biruinţa christică asupra morţii, „în vizibil şi deplin acord cu ritmul anual al naturii şi vegetaţiei”, precum şi de celelalte momente sacre şi manifestări rituale legate de sărbătorile verii şi ale solstiţiului ei, urmate de cele ale declinului luminii şi forţei de rodire. La care se mai adaugă, „intermitent, câteva cadre tradiţionale ale vieţii sociale, mai puţin fixe din punct de vedere calendaristic şi mai puţin fundamentate în planul mitico-religios, cum sunt şezătoarea, claca, măsuratul oilor şi jocul duminical”.
Dar toate acestea despre care am vorbit până acum presupun, din partea celor doi „grădinari”, am zice noi, o cercetare sistematică, printr-o documentare riguroasă, cu profesionalism, seriozitate, pasiune, tenacitate, dăruire şi răbdare.
Cele 194 de fotografii alb-negru şi color (reprezentând imagini cu obiceiurile din zonele judeţului Bistriţa-Năsăud şi aspecte ale cercetării pe teren, incluse la capitolul Anexe), sunt reproduse (ca de altfel, întreaga tipăritură) pe hârtie cretată, apoi corpul de literă ales, tehnoredactarea (Liliana Bolboacă), coperta (Ioachim Gherman) adaugă o valoare în plus volumului şi-i asigură binemeritatul succes. Floare rară în grădina culturii noastre tradiţionale!
Şi încă ceva. Pe contrapagina foii de titlu scrie negru pe alb: „Carte apărută sub egida Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud (preşedinte Emil Radu Moldovan) prin Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud (manager Gavril Ţărmure).” Doar astfel a fost posibilă apariţia acestei (repet!) monumentale lucrări de cultură tradiţională din Bistriţa-Năsăud, mai adăugăm noi. Aşteptând următorul (şi ultimul) volum al proiectatei trilogii, cu care ne „ameninţă” autorii.