Cu „piatra de hotar” pe umăr, lărgind hotarele spritualității românești

În anul 2024, tânărul enciclopedist (afirmat mai ales în planul istoriei Bisericii Ortodoxe, dar și al istoriei pro­priu-zise a locurilor sale de baștină) ne-a surprins și încântat cu un volum de opt povestiri, intitulat Piatra de hotar și alte povestiri (cuvânt înainte de Christian Crăciun, ilustrații de Maria Boțu, Editura „Eikon”, Bucu­rești) care îi rotunjește profilul de autentic reprezentant al unei bine conturate tradiții culturale, intracarpatice, mai cu seamă, cu rădăcini în „Școala Ardeleană”.

În plan literar, tematic și metodologic, cele opt povestiri ale lui Iuliu-Marius Morariu se înscriu în tradiția marelui realism ardelean (conturat prin Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu și Pavel Dan), cu „scheme sociale solide, cu oameni sculptați în materie tare” (cum observă prefațatorul), dar pentru care istoria și orizontul social sunt mai degrabă cadre ale ome­nescului, cu deosebire în latura lui etică. Stilistic, însă, avem de a face cu o abordare mai degrabă ludică decât gravă, de o spontaneitate lingvistică ce sparge cunoscutele „acorduri stilistice” (respectiv confuzia voită, cultivată, între vocea naratorului și cea a personajului, pe care Tudor Vianau o observa la Slavici, mai întâi, dar care va deveni pecetea stilistică a amintitului realism transilvan), aspect în care recunoaștem, pe de o parte, o latură a perso­nalității scriitorului, dar – pe de altă parte – o trăsătură a limbii contemporane înseși. Vom reveni cu exemple.

Oamenii ce populează universul povestirilor (istoricește, întins între cea de-a doua conflagrație mondială și cea contemporană, din Ucraina) sunt „sculptați în materie tare”, zice prefațatorul, în sensul că sunt atașați unor valori morale tradiționale bine cristalizate, mai puțin muabile decât aiurea, ceea ce le conferă o anume forță centripetă. Sunt, de obicei, țărani săraci (iar pentru ei „pământul era aidoma iubitei”, cum aflăm din prima povestire, lucru ce aruncă o explicită ancoră spre Ion al lui Rebreanu), babe și moși din vremurile „fără social media”, dar sunt și popi sau învățători, clopotari, tipografi, călugări, țigani, copii fără copilărie, surdomuți, luptători din tranșee. Chiar numele lor (Macedon, Leon, Firoana, Ileana, Năstaca, Ion, George) poartă o sesizabilă pecete locală, de Someș Superior.

Printre ei rătăcește mereu o persoană întâi, a naratorului sau a vreunui persoanj martor (preot, protopop, călugăriță, seminarist, psiholog) suferind de o atracție hipnotică pentru origini și originar, pentru simplitate și natură, pentru omul – deși marginal sau mar­ginalizat – neîncovoiat și nefalsificat de răutatea lumii. Într-o povestire, el, martorul (deși persoană a III-a) se identifică în persoana tânărului preot, confesor empatic al eroinei căzu­te în păcat; într-alta, ne vorbește un tânăr protopop, destinatar al unei scrisori a fostei sale învățătoare, de pe vremea când, deși copil, era „agricultor și crescător de animale part-time și elev second-hand; altădată, naratorul-martor este un personaj secundar, seminarist, răz­bunat în revolta sa ascunsă împotriva unui profesor tiran, îngâmfat și oportunist, de către un simplu clopotar; sau este un agent al Crucii Roșii printre suferinzii din război, sau o călugăriță cu dublă ascendență regională, care va deveni „ochiul străin” pentru felul cum se desfășoară cultul morților de 1 noiembrie, în Ardealul originilor sale paterne – etc.

Ce-i unește pe toți aceștia este o acută nevoie de cunoaștere și autocunoaștere, de identitate și identificare prin oglinda, fie ea și ușor aburită, a unui trecut, trăit sau doar bănuit, ca fiind izvorul unei anume tării și stabilități morale, căreia autorul, disipat în naratori și martori, îi simte lipsa: „Eu aveam mai multă nevoie de tămăduire decât bieții copilași”, traumatizați de război – zice naratorul psiholog, agent al Crucii Roșii în războiul din Ucraina, într-una din povestiri (Războiul). Critica acelor „hateri ai umanității”, care au creat sintagma „resursă umană” (receptată ca definitorie pentru derapajele de la umanism și moralitate ale lumii contemporane) devine, în această povestire, explicită; dar ea este difuză și implicită în întregul volum.

Deși, social și exterior privind lucrurile, perspectiva narativă e foarte frecvent cea a preotului sau a teologului, iar subiectele povestirilor sunt deseori desprinse din această perspectivă, „soluțiile” morale sugerate sunt departe de intransigența îngust-teologală.

Iată câteva întrebări pertinente ce se desprind din cele opt narațiuni:

- Cât de greu poate fi păcatul infidelității unei neveste tinere, însingurate de război, rămase la discreția unei soacre haine și a unei mentalități a supunerii, atunci când întâlnește auten­tica empatie?

- Oare este suficientă și de neclintit porunca ascultării, inclusiv atunci când superiorul din mediul teologal (școlar, monastic...) este un tiran mărginit și cinic?

- Să fie de repudiat păhăruțul de pălincă, inclusiv când acesta e doar prilej de comunicare autentică și chiar de consolidare a confesiunii religioase a unei comunități?

- Ba, chiar slăbiciunile bahice ale babelor, sau adoptarea postului cam de fațadă, nu pot fi privite cu înțelegere și cu o mai omenească duioșie, mai ales dacă acestea s-au suprapus lumii copilăriei noastre, o lume ce n-a dat monștrii „post-umanismului” sau ai „post-adevă­rului” actual?

- Dar chelfănelile din școală, fie ale educatorilor, fie ale părinților, nu și-au avut cumva și ele micul lor rost, mai ales dacă n-au venit de obicei pe linia unor monștri morali (ca educa­tori), ci pe aceea a „rădăcinilor amare” ale unei învățături ce va da „roade dulci”? (Ceea ce strămoșii romani știau prea bine, dar noi am „folosit” timpul scurs, de la ei încoace, se pare, pentru a uita.) Căci orgoliile din mediul educativ, ce se cer depășite, pot fi nu doar ale educa­torilor, ci, uneori, chiar ale celor educați (vezi povestirea a doua, Scrisoarea).

- Ba, chiar libațiile alcoolice pe mormântul celor plecați de la noi, ghicitul în palmă, datul în bobi și atâtea alte practici ale altor vremuri – să fie oare exclusiv „drăcești”, de vreme ce au aparținut unor personaje pitorești, ce purtau în cârcă limitele mediului lor cultural?; pe care limite noi le-am trasat fără a ne fi ridicat suficient deasupra lor, astfel că ele ne uimesc, adesea, răzbunându-se.

Ideea din urmă este exprimată memorabil de către naratorul din povestirea a treia, Clopotarul, oarecum pe linia legendei (mereu cu sâmburele ei de adevăr alegoric) ce se naște în capul unor babe, comentatoare necruțătoare ale fetișizării tehnologiei din lumea contemporană: anume că, dacă Ion, clopotarul cel vechi, stăvilea „fuieșul” (furtunile de vară) trăgând clopotele cu mâinile sale binecuvâtate, „pe Dumnezeu nu-l poți păcăli cu telecoman­da” (ce mișcă, azi, clopotele).

Dar personajul memorabil prin excelență (personaj în care, printr-un mic și nevino­vat – sperăm – exces interpretativ, am întrevăzut ceva din condiția autorului însuși, în titlul extins al acestei cronici) este Geo (nu George!), surdomutul din Piatra de hotar, povestirea ce dă titlul volumului. Bine dotat nu doar ca putere, ci și ca înfățișare, el lărgește hotarele comunității, într-o întrecere privind mutarea pietrei de hotar, ce avea loc, conform unei prac­tici străvechi, în „săptămâna luminată”. Putem vedea în el (tot forțând puțin interpretarea) un Quasimodo al locului, al catedralei noastre orizontale (pământul, aidoma iubitei); sau un Ulise cu ceară în urechi, în raport cu provocările de sirenă ale Ioanei (inițial, reprezentanta celeilalte comunități, concurente); care Ioană îi va deveni soție lui Geo, comunitățile concu­rente unindu-se prin cei doi miri, lucru ce confirmă mitologemul dobândirii prin luptă și con­fruntare fie a celui mai bun prieten („frate de cruce”), fie a celei mai bune soții. Iar moartea eroului (de fulger, cu mâna pe piatra de hotar, pe care tot el o mutase) nu e pedeapsă, ci consacrare divină (apoteoză), absorbție în lumea zeilor (precum cea a lui Herakle). O dova­dă implicită (și, de aceea, convingătoare) că mitologemele mai acționează și azi, că sacrul mai izbucnește uneori de sub coaja groasă de profan sub care se ascunde (conform aver­tismentului lui Mircea Eliade), că sfânt și „erou” (adică semidivinitate, în orizont originar) al comunității poate deveni nu doar Herakle sau (Sân)George, ci și contemporanul (și, aparent, desacralizatul) Geo, zis Mutul.

În felul acesta (adică în cel al unei spontaneități ce seamănă mult a dare cu tifla osificărilor stilistice consacrate) poate fi înțeleasă și abordarea lingvistică a narațiunilor. În care regimul arhaic și regional se amestecă și se împletește deconcertant cu cel al lim­bajului contemporan și chiar argotic. Dacă Slavici își începea nuvelele cu acele „acorduri stilistice”, în care se topeau laolaltă narator și personaj, la Iuliu-Marius Morariu personajele sunt, lingvistic, una, iar naratorul (deși, în plan moral, pornit în căutarea lor) – cu totul alta. Astfel că, încă din prima povestire (Păcatul), termeni și sintagme arhaic-regionale, precum: cătană, fărtai (anexă pentru fân, din germ. Fiertel=sfert), a-și rostui zisa, cocoțat pe sărăcie (escaladare a zicerii locale „a ieși deasupra nevoii”), halăul (scocul pentru adăparea vitelor), beizadeaua Lucreției (ăsta e Leonuț, „cătana”, soțul absent al „păcătoasei” Firoana – dar beizadea, adică prinț, „fiu al beiului”, e un termen de proveniență turcă, neîntâlnit în Ardeal, altfel decât pe cale livrescă), a căina ( a deplânge) – toate acestea, ziceam – se ameste­că cu neologisme, uneori de-a dreptul rebarbative, precum: pilozități, raze terne, instant, teleportare, lucrativ, artizanal, a empatiza, recurență, tandru, ambient romantic (acesta ar fi mediul de grădină al unor întâlniri amoroase dintre Firoana și neamțul Fritz, din Păcat), pedepse cotidiene, alcovuri străine (adică, paturile altor muieri, pe care le frecventa Leonuț, beizadeaua, înaintea miraculoasei sale convertiri morale, prilejuite tocmai de păcatul soției sale Firoana, cu neamțul Fritz), fronda (pe care o evită socrul, Macedon, în raport cu tirani­ca-i soție, Lucreția; care, la rându-i, susține la un moment dat o perorație...) etc.

Că nu e întâmplare (ci, poate, un mod abrupt, voit anatagonic de abordare a com­partimentelor limbii) ne-o dovedesc și celelate povestiri, populate, antinomic, pe de o parte cu mărhăi și băbăciuni (vite și babe), cu coconi, stânjari, voroave sau ceruze, cu huidume ce prezintă gâtlan mare, iar pe de altă parte, acestea din urmă pot fi tocmai „cârdul vestaleleor din corul bisericii”, care dublează „celestele mașinării” (respectiv, clopotele); ceva poate fi fezabil, cineva – apodictic, altcineva poate avea „dificultăți motorii”, pe când milostenia pen­tru morți poate avea „dificultăți logistice”, dar și „insidioase racile”; sticla de băutură este un „corp contondent”, țiganca milostivită (haranca, ce vorbește despre firfirelul – respectiv fiul – , sau despre faraonul – respectiv soțul – său) l-ar fi „vizitat pe Bachus”, deci ar fi avut un „alibi imbatabil”; apoi găsim bastarzi, conexiuni, narcolepsie, underground etc. – toate într-o simpatică devălmășie lingvistică, ce atestă, înainte de toate, lipsa de morgă (teologală) și o mare bucurie a comunicării.

Ambele aspecte fac din lectura celor opt povestiri ale lui Iuliu Marius Morariu nu doar o sărbătoare a „mutării pietrei de hotar” mai departe, în adâncul omenescului din noi, ci și una a comunicării plenare, nuanțate, dezinhibate – aceasta tocmai în condițiile unui context social, general, îngrijorător grevat de o evidentă sărăcire și schematizare a limbii.