O nouă apariție editorială. Iuliu-Marius Morariu, Părintele Savarion și alte năzdrăvănii literare

În urmă cu ceva zile a avut loc la Cluj-Napoca târgul de carte „Gaudeamus” unde am avut să fiu plăcut surprins de o nouă apariție editorială. Este vorba de un nou volum de proză scurtă, Părintele Savarion și alte năzdrăvănii literare, al cărui autor este prietenul și sfătuitorul meu (de multe ori) Iuliu-Marius Morariu (părintele Maxim), volum care a văzut lumina tiparului  în anul 2022 la Editura „Ecou Transilvan” din Cluj-Napoca.

A beneficiat de sprijinul Casei de Cultură a Studenților „Dumitru Fărcaș” Cluj-Napoca, al cărui director este domnul Flavius Milășan care semnează acel „Cuvânt înainte” intitulat „Despre devenire în și prin Cuvânt” în care spune, printre altele, că „tânărul autor ne readuce în fața noastră reminiscențe ale unui timp pierdut, haric, edenic, parcă mirosind a rai...” (p. 5). Își încheie „Cuvântul înainte” spunând că în „cele 15 proze scurte a reușit să clădească „un univers amplu în care spiritul uman pur ajunge să fie definitor pentru timpul și spațiul mitic românesc, cu nuanțe de influențe ale unui Pământ întreg” (p. 6).

Prefața volumului este semnată de Dr. Victor Constantin Măruțoiu, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Acesta spune că prin acest volum de proze scurte autorul a reușit „să readucă în fața noastră imaginea idilică a spațiului tradițional românesc...” și că „îmbină tradiționalismul românesc cu modernitatea  ce poate renaște prin această simbioză a trecutului cu prezentul întru deschiderea frumoasă a viitorului” (p. 8).

Printre multele sale preocupări, de om de știință, dar și de a-și respecta canoanele vieții monahale, și-a găsit timp de tihnă de a așterne cu talent scriitoricesc în pagini (vreau să cred că vor fi nepieritoare) aspecte din viața unor comunități sătești, în centrul cărora se aflau, bineînțeles, slujitorii bisericii. Într-un mod subtil, din rândurile prozelor sale se poate vedea cum ies la iveală slăbiciunile, lăcomia, avariția, prefăcătoria membrilor comunităților rurale. A găsit cadrul natural pitoresc, prin numele care le poartă satele: Găureni, Brânca, Mireș, Fundătura; apoi oamenii simpli, mărunți, obișnuiți cu numele de moșul Grigore, Ioana, Marghioala, Firoana, Trandafirel, Văsâi, badea Macidon, Lucreția Căsarului, Văsălie cocoșatul, precum și numele unor slujitori ai altarului, popa Timoftei, popa Maftei, părintele Vesalom, părintele Cristian, părintele cu numele provenit din tainele „cofetăriilor” Savarion, popa Gafton, părintele Căliment care credeau cu moderație în existența lui Dumnezeu și cu neabătută tărie în existența Diavolului. În numele acestor personaje, în simpla lor înșiruire,  adie mireasma de amvon si de tămâie.

Nu trebuie uitată nici scroafa Cocuța, apoi salturile pe care le făcea diacul Paftenie în rânduielile slujbelor bisericești, fiind o sursă de umor permanentă prin ceea ce-i ieșea din potrivirile lui „și o făcut Dumnezău pe Eva... și a uns-o pe fund cu smoală...” sau la citirea Psalmului 50 „stropi-mă-vei cu ipsos” (p. 28), făcând deliciul auditoriului. Parcă-i vedem pe aceștia conviețuind cu un diavol mediocru, neabătându-se din drumul lor către sfințenie, nefăcând un act formal de smerenie. Unele deficiențe le acceptă resemnați, cu seninătate, ca pe un beteșug oarecare, nu foarte grav. Îi vedem în raiul lor prin de slănini și cârnați, mâncând jântiță din fedeleș și trăgând țuica din coșarcă, căderea în ispite o priveau ca un fatalism vesel, cedările la acestea petrecându-se fără nici un zbucium interior.

Ultimul text al acestui volum, Scriitorul, pare diferit de celelalte texte, prin aceea că ne prezintă umilințele prin care treceau copii de la țară, care proveneau din familii modeste. Câți n-am trecut prin asemenea momente din cauza „copiilor de domni comuniști”, fapt întreținut de prea multe ori și de „tovarășii dascăli”, poate și la presiunea „domnilor tovarăși” ai acelor vremuri.

Totodată trebuie menționată și ținuta aparte a volumului, felul cum a fost conceput, redactat și tehnoredactat de specialiștii editurii, acestora trebuindu-le aduse felicitările binemeritate.

Ceea ce este remarcabil la părintele Maxim, este că acest volum poate fi citit începând de la vârsta adolescenței, putând deprinde limbajul frumos, limpede, cumpătat, cuvios în nota lui de pitoresc și  savoare datorită parodierii subtile a limbajului arhaic și bisericesc.

Prin acest volum de proză scurtă, Iuliu-Marius Morariu „deschide o cale a reîntoarcerii la tradițiile românești, ne duce la prezentarea vieții clericale și a raportărilor cler – mireni, într-o societate arhaică, tradițională” (p. 7), cum bine menționa prefațatorul acestui volum. Putem să considerăm că se menține în tradiția celor scrise de un Hogaș, dar în mod special Damian Stănoiu.