Medalion Iuliu Marius Morariu

Tânărul poet Iuliu Marius Morariu s-a născut la Salva, pe 4 mai 1991. După absolvirea Seminarului Teologic din Cluj se înscrie la Facultatea de Teologie, dar şi la Facultatea de Istoria a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Capitala Transilvaniei. Primele încercări în lumea versurilor le are în vremea liceului. De atunci, Iuliu şi-a conturat propriul mod de a vedea poezia, creionând, în creaţiile sale, teme precum religia, filozofia, meditaţia, dar şi dorul de ţară şi de neam.

La recomandarea dr. dr. Ana Tătaru, tânărul poet debutează acum în paginile cotidianului nostru. Îi dorim succes în lumea literară şi o pană inspirată.

Căutarea

Morariu Iuliu-Marius

Pe plaiul descărnat al vieţii,

Păşeam pribeag, făr’ de vreun scop,

Când lesne anii tinereţii

Scurtau degrab al lor soroc.

Târziu, văzând că toamna vine,

Şi dalbe flori mijesc în păr,

Mi-am îndreptat ochii spre Tine,

Spre imanentul Adevăr.

Priveam pierdut în depărtare,

Radiosul chip întrezărit,

Si, copleşit de întristare,

Cătam pe cel de negăsit.

Când, mai apoi, din largul zării,

Lăsat-am gene de azur,

Am pus temeiul căutării,

În mine-ntâi şi-n cei din jur.

Şi-aşa, cu vremea-ncet aflat-am,

Că Tu din slăvile cereşti

Cobori. Şi ştiu, căci cercetat-am,

Că-n lume te sălăşluieşti.

Şi-n inimi gole, arse de ură,

Şi de-al păcatelor venin,

Presari iubirea Ta cea pură

Acum şi-n veci de veci. Amin.

Răsunet surd

Morariu Iuliu-Marius

1. Din străji de veac, din lutul gliei,

Răsun-al vostru glas străbun,

Străpungând porțile tăriei

Și murmurul cel taciturn.

2. Dar iute, în avan se stinge,

C-un ecou surd și-nnăbușit,

Iar țara-ndurerată plânge

Un dor amar, neostoit.

3. Și roasă-i de dureri și jale

C-ai voștri fii o-au pustiit

Aproape-i ceasul morții sale

Și pelinarhicu-i sfârșit.

4. O vino iarăși tu Ștefane,

Străbate-n negură de vremi,

Ca la a patriei altare

Mai vrednici slujitori să chemi.

5. O vino Vlade, crud părinte,

Ce cu dreptatea te-nfășori,

Ca grabnic, fără lungi cuvinte,

Pustiitorii să-i dobori.

6. O vino-n ceas de neagră vreme

Mihai, viteazule stăpân

Și fă, din groapă să se-ntreme

Podoaba neamului român.

7. Să fim din nou, ca mai-nainte

Uniți în cuget și-n simțiri

Să tremure fără cuvinte,

Făuritorii de-uneltiri.

8. Să ne recheme glasul tainic

Al sufletului clocotind,

Să plângă, cu suspin amarnic

Vrăjmașii noștri-ncremenind.

9. Dar vai, căci în zadar răsună,

Torent de glasuri prin stihii

Azi gloata nu se mai adună,

Pustie-i țara de copii.

10. Azi nu mai e alitomanul,

Nici cruzi tătari nu pradă-n zări,

Ci înșine suntem dușmanul

Ce dă puhoi de-nstrăinări.

Poetul

Morariu Iuliu-Marius

1. Din freamătul ceruzei

Și tainicul ei gând

El plămădește-n slove

Și-n crâmpei de cuvânt,

2. A gândului comoară

Ce în sudori de veac

Făcut-a lumi să moară

Spre-al lumii sale leac.

3. În negre nopți când luna,

Surâsu-i diafan

Ascunsu-la-n genunea

Harapnicului van,

4. Când susurul cel dulce

În freamăt cristalin,

Din munți înalți aduce

Durere și suspin,

5. El, izbit de fiorul

Amarei insomnii,

Tăcut ascultă-și dorul

În tunet de stihii.

6. Și-n alba foaie-nșiră

7. Furnici de chihlimbar

8. Ce gândul il desfiră

9. De-a pururi iar și iar,

7. Și-n lacrimi rotogoale,

Din suflet un crâmpei,

El lasă să coboare

Deasupra slovei ei.

Glasul pământului

Morariu Iuliu-Marius

Îngână lin un cântec dealul,

Cu glas încet, abia șoptit,

Și-un vers aproape-nsuflețit,

Ce-adună-i jalea și amarul.

2. În lutul lui și-a lui plămadă,

Cernite-s veacuri de eroi

Ce dat-au toate pentru noi

Și singur el le e dovadă.

3. A fremătat cu-nfiorare

La ceas de cumpănă de vremi

Și-ascuns-a steaguri și totemi

În țărna-i cu sudori de sare.

4. A strâns în suflet de verdeață

Durerea neamului robit,

L-a mângâiat necontenit,

I-a dat putere și viață.

5. Și fostu-i-a iubit părinte,

Izvor deplin de mângâieri,

Și-n maternalele-i dureri,

Curaj i-a dat, făr’ de cuvinte.

6. Dar azi, când vremea e pustie,

De dor și el e ostenit

Și greu jelește biruit

Trecute vremi, uitate-n glie.

Călugării

Morariu Iuliu-Marius

1. Sparge liniștea făpturii

Cu-al său clinchet cristalin,

Clopotul ce-i dă pădurii

Deșteptarea din suspin.

2. Sus în munte, abia mijește,

Vâna soarelui diurn

Ce dezmiardă și-nvelește

Muntele cel taciturn.

3. Pe tăpșan, în vârf de munte,

Prin nămeții albicioși,

Străbat șase bărbi cărunte

De călugări cuvioși,

4. Ce treziți de gălăgie,

Pleacă îngânând cântări,

Spre cereasca Liturghie

Din locașul dintre zări.

5. Ajungând acol-sărută

În icoan-un chip de Sfânt

Și se-nchină-n rugă multă

Cu barba pân’ la pământ.

6. Din altar avva Ilie,

Cu-al său glas tânguitor,

Trage dvera aurie,

Drege-și glasul de tenor,

7. Și cu vocea sa nazală

Binecuvintează lin,

Iară strana solitară

Îi răspunde rar: Amin.

Înomenirea divină

Morariu Iuliu-Marius

Demult, din vremi de veac cărunte,

Smerit s-a pogorât din cer,

Să-nalțe pe-al virtuții munte

Plăpândul suflet pauper.

2. Și-acolo-n calcarul crevasei,

În ieslea cea cu fân cosit,

Nu-n purpură, nu-n luxul casei,

Divinul s-a înomenit.

3. Din străji celeste veghea steaua

Peste locașul minunat,

Iar îngerașii, albi ca neaua,

Străbăteau zarea-n lung și-n lat.

4. Trudiți de ceasuri de-alergare,

Trei magi cu plete de argint

Sosesc pe-a peșterii cărare,

Lucirea stelei rumărind.

5. Și-ajunși, se pleacă-n simplitate,

În fața pruncului divin,

Ce încălzit de boi în noapte,

Își doarme somnul său cel lin.

6. Și-ales plocon, pe rang și stare,

Așează lâng-al său căpșor,

Ce-i prevestește-un nume mare

Și mult răsunet în popor.