Eminescu și Teleormanul într-o ediție definitivă

Bibliografia generală Eminescu și-a adăugat, la sărbătorirea a 175 de ani de la nașterea Poetului, pe lângă alte lucrări de eminescologie (unele consacrate aniversării), și o ediție definitivă a lucrării lui Stan V. Cris­tea Eminescu și Teleormanul – un caz pentru istoria literară, ediția a doua, revăzută și adă­ugită (Ed. Aius, Craiova, 2024, 703 p, XXXII p. iconografie). Cunoscutul scriitor și bibliograf teleormănean Stan V. Cristea, căruia i se dato­rează, printre altele, Constantin Noica. Repere biobibliografice (2009, ed. a II-a 2011); Marin Preda. Repere biobibliografice (2012, ed. a II-a 2017); Marin Preda. Portret între oglinzi (2015); Marin Preda. Anii formării intelectua­le.1929-1948 (2016, ed. a II-a 2019, ed. a III-a 2022); Marin Preda. Răsfrângeri în actualitate – cronici literare (2023); Fotografii la periscop. Secvențe de istorie literară (2013, ed. a II-a 2023) etc., este un căutător neobosit printre documentele de istorie literară de pretutindeni. El nu a avut exclusive determinări omagiale pentru această nouă ediție consacrată emi­nescologiei, ci și documente și adnotări noi, fotografii și elucidări pe un adaus de încă vreo 80 de pagini în plus față de ediția anterioară. Lucrarea, cel puțin în edițiile ei precedente, este astăzi cunoscută nu doar eminescologilor, ci și marelui public fiindcă se găsește în mai toate bibliotecile publice din țară.

El însuși un eminescolog redutabil, Stan V. Cristea cercetează cu atenție nu doar marile contribuții critice ale înaintașilor și ale istoricilor literari ca judecăți durabile de valoare, dar și contribuțiile contemporanilor pe care le salută ori de câte ori acest lucru se impune unui eminescolog; volumul de reflectări în imaginarul actualității – în sensul de imagolo­gie ca reprezentare sociopsihologică prin percepție documentară sau ideatică –, volum pe care l-am amintit și unde avea să rețină câteva contribuții datorate lui Nicolae Georgescu, Zenovie Cârlugea, Tudor Nedelcea, Teodor Codreanu, Cassian Maria Spiridon, Constantin Cubleșan, Lucian Boia, dar și ale altora care se detașează de ceea ce excede memoriei Poetului cu proslăviri exultante și controverse vetuste.

Încă de la prima ediție a lucrării Eminescu și Teleormanul, autorul rămâne fără tăgadă ancorat în omagial, doar ca prilej (La 24 de ani distanță de „Anul Eminescu” – 2000, prilej cu care a apărut prima ediție..., p.6), fiindcă scopul este evident strict documentar, con­tributiv în sens de adăugiri și elucidări biobibliografice, precum și ca dimensiune a cuprinderii și de onestitate perceptivă. Pentru cei care cunosc opera lui Stan V. Cristea e de prisos să mai precizezi acribia și conștiinciozitatea travaliului asumat – el însuși de mare angajament. Ori însăși conștiința elucidării și datoria epuizării au justificat fiecare nouă ediție; nu de pu­ține ori am aflat de la autor că, fie în cazul Eminescu, și avem aici dovada, dar mai ales în cazul Preda, aventura căutării a fost epuizantă, însă a meritat efortul; se pare că nimic nu ar mai fi scăpat neașezat la locul cuvenit. Cazul Noica ar putea să ceară, la decizia autorului, adăugiri pertinente pentru cine știe ce prilej sau numai ca necesitate biobibliografică, deci ca provocare.

Când am primit un exemplar din noua ediție Eminescu și Teleormanul, i-am ex­clamat autorului: Monumentală! Felicitări binemeritate, chiar invidioase! Cu o structură a sumarului nemodificată (Trecerea lui Eminescu prin Teleorman; Eminescu și teleormănenii din București; Teleormanul și opera poetică a lui Eminescu; Teleormanul și culegerile de folclor ale lui Eminescu; Teleormănenii în publicistica lui Eminescu; Teleormanul în publi­cistica lui Eminescu; Prețuirea lui Eminescu în județul Teleorman; Alte gesturi de prețuire a lui Eminescu; Eminescu, prețuitorii și exegeții săi din Teleorman; Ce înscrie Teleormanul în patrimoniul Eminescu?; Note bibliografice; Bibliografie; Indici de nume, de denumiri și În loc de colofon). Apoi, se cere să adăugăm și valoarea documentară a paginilor de iconogra­fie, 32 la număr (documente, chipuri, locuri, ediții, monumente), unele imagini regăsindu-se împreună aici pentru prima oară. „Această carte, Eminescu și Teleormanul. Un caz pentru istoria literară, care se publică acum într-o ediție revăzută și adăugită, valorifică implicit edi­ția anterioară și edițiile cu titlul Eminescu și Teleormanul (2000, 2004, 2014), ea fiind rodul cercetării întreprinse de autor timp de 35 de ani (1989-2024), cu eforturi și sacrificii deloc de neglijat, dar care îi dau, prin împlinirea editorială de față, o anumită satisfacție”, menționează autorul (În loc de colofon, p.699).

Îndatorat, autorul mulțumește sprijinului efectiv al marilor biblioteci din București și al unor biblioteci județene sau municipale, cea din Roșiorii de Vede cooperând prin schimbul inter-bibliotecar cu aducerea spre consultare a unor cărți din patrimoniul altor unități care au înțeles să răspundă solicitării cu lăudabilă colegialitate (o notă specială, ca și în cazul Preda, pentru bibliotecile din Craiova și Pitești). Cartea, asemenea celor din categoria bibliografiilor, este un documentar de care niciun eminescolog respectabil nu se poate lipsi, fie când vrea să aprecieze raporturile Poetului național cu un spațiu spiritual bine conturat și cu persona­litate culturală mult mai remarcabilă decât în alte domenii, fie că lucrarea lui Stan V. Cristea trebuie luată ca o sursă de înaltă credibilitate. În economia acesteia, notele bibliografice, de pildă, și asta spune destul, se desfășoară pe 130 de pagini și se referă la: Trecerea lui Eminescu prin Teleorman, în ordinea din cuprins, până la Eminescu și prețuitorii și exegeții săi din Teleorman.

Cu 388 de titluri la capitolul Bibliografie și cu un total de 4188 de note la capitolele menționate, avem doar o parte din dimensiunea lucrării – partea tehnică a acesteia care vine în urma textului apreciabil ca deosebit de sintetic, cu formulări lipsite de divagații inutile și care face selecția a ceea ce trebuie socotit esențial. Ori, în cazul Eminescu, totul este soco­tit, dacă nu esențial, cel puțin adevăr documentar și este reținut cu acea acribie sau conștiin­ciozitate de care aminteam la început. Iată un exemplu la întâmplare: La fel, George A. Petre ar fi fost influențat, la rândul său, după cum o afirmă, în 1921, N. Georgescu-Tistu, de poezia lui Eminescu, deși Aron Davidescu combătea acest lucru. Apoi, prezentând volumul de ver­suri „Cartea elegiilor” a lui Ion Scărlătescu (1872-1922), poet, eseist și compozitor, având legături cu satul Cernetu, comuna Mârzănești, din județul Teleorman, Alexandru Bilciurescu releva în „Sburătorul literar” (1922), că atmosfera este de „factură eminesciană”...(p.259). Iar notele, atâtea câte sunt (4188) constituie totdeauna bogate și relevante trimiteri, întregiri do­cumentare după criteriul semnificației, între ele găsindu-se adesea informații colaterale utile celor care le-ar putea căuta în altă parte. Iată și aici un exemplu, nota 65 (p.440): „Dimitrie R. Rosetti, „Dicționarul contimporanilor din România”, p.33; Lucian Predescu, „Enciclopedia Cugetarea”, p. 114; xxx „Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900”, p.116-119; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coordonatori), „Dicționarul esențial al scriitorilor români”, Buc., Ed. Albatros, 2000, p. 98-101 etc.

Așadar, această monumentală lucrare (atributul nu este unul de aspect sau pro­tocolar, ci de profunzime, de complexitate, de cuprindere informațională și, după caz, de confruntare a opiniilor cu recurs la întregul documentar) nu a căutat un prilejul ca să vadă lumina atât de obositului tipar românesc de azi, ci omagiază un eveniment și un nume, nu oarecare, cu acea aleasă responsabilitate pe care o pot antrena conștiința și pasiunea unui om pe seama dăruirii și în numele adevărului așa de util în dreapta judecată a valorilor.