Într-un tren. Cu oameni

Căci într-un tren cu mărfuri „peisajul” e amorf, anost.
Doar câteva secvențe, de dis-de-dimineață:
Mă aflu într-un vagon de tip nou, flancat de câte trei compartimente, iar în mijloc sunt paralele de bănci, cu câte trei locuri.
Dintr-o gară, urcă un bărbat – ulterior, după îmbrăcăminte, frizură, am bănuit a fi funcționar navetist -, și se oprește la o banchetă unde un nene, cu o figură grosieră, e lungit a somn.
- Vă rog eliberați un loc – aud vocea fermă a noului apărut.
- Da ce număr aveți la bilet? – întrebă lungitul, crăpând pleoapele.
- E suficient că știu eu.
În gara următoare, un altul îl somează la fel pe somnoros, încât acesta, vrea, nu vrea, se așează pe un singur loc, al său. De aici încolo, a trebuit să fac efortul de a ocoli privirea înspre noul venit. Un bărbat, între două vârste. Capul, ca o pară enormă – din pricina obrajilor umflați -, așezați pe câțiva colaci de grăsime ai gâtului. O burtă, revărsată peste cureaua pantalonilor. Mânca, ronțăia un covrig vârtos. Mișcarea fălcilor îmi provoca imaginea unui zgomot de malaxor.
De lângă mine se desprinde o tânără care face doi pași hotărâți spre geam, unde se prinsese de bară un bătrân, oferindu-i locul ei. Acesta refuză politicos, fata se întoarce, iar eu mă aplec spre ea, șoptindu-i:
- Chiar se mai întâmplă și așa ceva în vremea de-acum?
Zâmbind, am înțeles că mi-a priceput complimentul pentru gestul ei. Eram tentat (dar am renunțat) să-i rostesc acel vers al francezului: „Atât de rar, încât e imens”.
Altă gară, alt personaj în vagonul nostru, care începe să se aglomereze. Un tânăr înalt (spre 30 de ani?), își trântește, pe intervalul ce trece de-a lungul vagonului, câteva rucsacuri, unul peste celălalt, cumva improvizând loc de ședere; ceea ce și face. Iar eu încep să-l contemplu, de fapt, să-l inventariez: câte o pereche de cercei din aur gros în urechi; o brățară grea la mâna dreaptă; un lanț, ca niște zale, la gât – desigur, aur; mâna stângă – goală (în așteptarea verighetei?); tatuaje, cât încape – pe brațe, pe ceafă; caschetă roșie, cu cozorocul așezat pe ceafă; barbă roșcată; un nas prelung, cârn, prelungit (culmea!) cu un nigel; pantalonii din doc, maronii, cu opt buzunare. Și-a înfipt apoi două dopuri în urechi, prinse prin câte un fir de sârmă de un mititel radio portativ. In fine, dădeam cu presupusul, o fi un excentric venit de peste hotare? Nu! În stația finală, când noi, călătorii, ne ridicăm de pe banchete, el se așează vesel, rostind, către nimeni:
- În sfârșit, am loc! Eu nu mă grăbesc…
Înainte de asta, remarcasem încă ceva. La un moment dat, apare în zona noastră o tânără, vede că nu e nici o șansă de loc, își lasă lângă geam rucsacul, se așează pe el, își strânge genunchii sub poala unei rochii largi și scoate din poșetă o carte. Și o deschide! Și începe să citească! Din nou mi-am amintit de Beaumarchais, cu exclamația sa: ”E atât de rar, încât e imens!”
Pe peron, îmi amintesc de finalul schiței „Dl. Goe”: „La bulivar, birjar! La bulivar!”