Melania Cuc: Cuțitul cu care îți tai pâinea poate fi și armă care ucide

Mereu m-am întrebat de ce se fabrică jucării care să inducă în mintea copiilor ideea că, atunci când vor crește, vor fi cei mai buni spadasini, vor avea puști care nu vor rata niciodată dușmanul. Nici până azi nu am găsit răspuns la întrebarea aceasta, dar cred că și aici este un germen care  se va transforma  în viitoarelor conflagrații.

Am văzut pe piață și în mediul online extrem de puține jucării și jocuri care să inspire, să construiască; cele mai multe sunt de pregătire, de „scapă cine poate”. Nu este o modă contemporană: de la „hoții și vardiștii” la paginile online unde se face reclamă la: „Joacă online cele mai bune jocuri de lupte, joacă pe GraziGames; condu-ți armata cu tancuri puternice (...) pregătește-te pentru ciocniri pline de adrenalină; poți alege dintre numeroase jocuri cu bătaie și dintre sute de luptători pe care să îi comanzi. Fiecare joc conține instrucțiuni pentru a-ți controla luptătorul...” etc.

Dar sunt și jocuri cu,, bătaie pe stradă,,. Jocuri video care spun din capul locului că te pregătesc de război.

Unii vor spune că acesta este rolul bărbatului: să învețe și să mânuiască arme de tot felul pentru autoapărare, pentru a-și apăra familia, teritoriul... planeta.

Armele însoțesc istoria umană dinaintea istoriei scrise. Dovezi arheologice indică utilizarea uneltelor de piatră atât pentru vânătoare, cât și pentru confruntări între grupuri. Proiectilele simple — pietrele, precum cea atribuită în tradiția biblică lui David în confruntarea cu Goliat. Odată cu apariția bronzului și a fierului apar arme mai eficiente: săbii, sulițe, scuturi, toate integrate în structuri militare  déjà bine organizate.

În Antichitate și Evul Mediu, armele erau cu dublu rol: funcțional și simbolic. Încă mai vedem panoplii cu arme pe care, oricât le-ai lustrui, rămân pete de sânge uman. Muzeele militare conservă arme autentice, fiecare cu un context istoric, pentru că acesta este rostul lor, dar dincolo de arme nimeni nu vorbește despre ceea ce rămâne după luptă. După un război.

Tunurile și armele de foc modifică strategiile militare. Revoluția industrială exacerbează fabricarea armamentului, și apare AFACEREA,  iar conflictele devin mai extinse și tot  mai destructive.

Secolul XX aduce o inarmare fără precedent. În Primul Război Mondial sunt utilizate mitralierele și armele chimice. În Al Doilea Război Mondial apar bombardamentele strategice și arma nucleară utilizată la Hiroshima și Nagasaki în 1945. Atacurile kamikaze și programele de arme biologice completează tabloul unei escaladări tehnologice.

În prezent, sub ochii și aprobarea noastră, la dorința (cui?), se investește în arme mai mult decât în hrană, cultură și sănătate la un loc.

Nu știu să existe un Minister al Bunei Înțelegeri, al Păcii. Dacă au mai apărut, în timp, astfel de instituții internaționale, s-a dovedit că au fost ineficiete, nu au putut,l nu au vrut, nu au avut interesul sa se pună rău cu,, industriile,, de propagare a  unor  războoaie hobride și a armelor tot mai periculoase.

Eu, veți spune, că și „un cap în gură” dat la încăierare este tot un fel de armă și că se poate ucide și în tăcere, în taină, dacă apeși puful de pernă pe fața dușmanului. Sunt arme și arme, toate periculoase.

„Statele investesc în armament pentru apărare și descurajare, dar și în cadrul unei competiții constante.” Nu voi înțelege textul acesta niciodată. Statele sunt formate din oameni; oamenii plătesc să li se pregătească „trotilul” pe care apoi și-l pun unii altora sub picioare? Luptăm ca statele pentru teritorii? Istoria a demonstrat că teritoriile lumii sunt în plină migrație; statele se fac și se desfac, nu în pace, nu prin semnături la masa verde, ci după ce, în războaie lungi, mor atâția oameni care ar fi putut să trăiască, să facă descoperiri epocale în favoarea omului.

Să îmi explice un strateg de ce avem nevoie de războaie. În adolescența mea era invocat Malthus, care susținea că războaiele sunt necesare pentru că lumea crește invers proporțional cu produsele care hrănesc omenirea la un moment dat. Nu cred. Caut să îmi explic de ce avem nevoie de muniție și luptători care luptă, uneori nici ei neștiind pentru ce, pentru cine (vezi al Doilea Război Mondial).

În documentarea mea de azi am găsit și această explicație: „Armele sunt folosite pentru apărare și agresiune. Ele reflectă interese politice, economice și strategice. Costurile conflictelor rămân însă masive.” Sec, pragmatic, fără pic de atingere umană.

Și… ce ne va rămâne după lupta finală? Am imaginea lui Don Quijote, ultimul războinic – cavaler medieval – care înnebunește și se luptă la propriu cu morile de vânt. În urma cavalerului rătăcitor e pulbere, cenușă.