Un privilegiu

Sunt printre cei care au un motiv aparte de a se bucura de apariția ediției a II-a a cărții (revăzută și adăugită) „Am ascultat de porunca Bisericii”. Arhiepiscopul Justinian Chira în dialog cu Călin Emilian Cira (Editura MEGA Cluj-Napoca, 2016).
Nu l-am cunoscut pe Preasfinția sa, dar îl cunosc pe făptuitorul cărții, cunosc Mănăstirea Rohia și pe cei câțiva oameni de seamă evocați pe parcursul dialogului. Fie și așa, socot că pot trăi emoția unui privilegiu.
Despre Ioan Alexandru știam o seamă de lucruri legate de natura relației cu fostul stareț al Rohiei, devenit apoi arhiepiscop, și atașamentul lui pentru această miraculoasă mănăstire. Mă interesa dacă au apărut date noi, interpretări privind înmormântarea marelui poet. De ce la Nicula și nu la mult iubita lui Rohia; nu am dobândit nimic în plus față de ce s-a publicat în presa acelui an (2ooo) despre trecerea la cele veșnice ale lui Ioan Alexandru.
Nu știam însă de spiritul pragmatic al marelui ierarh Justinian. Pe el l-a întrebat Alexandru dacă să intre sau nu în partid. Domnia sa i-ar fi răspuns că a intra într-un asemenea partid nu e nici un păcat, plus că Biserica are nevoie și de slujitori „extramuros” (în afara zidurilor).
Dacă pe N. Steinhardt , actualul preot/poet Ioan Pintea (atunci încă un licean) l-a cunoscut, la Beclean, prin mine, ei bine, eu am ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Rohia, împreună cu prietenul Gheorghe Suciu, condus de actualul director al Bibliotecii Județene Bistrița-Năsăud, Ioan Pintea (care era deja un bine cunoscut „al casei”). Și acolo, la mănăstire, prin călugărul Nicolae DelaRohia, câtă vreme a trăit, ca acasă m-am simțit.
Spusele celui intervievat despre Dl. Steinhardt – călugărul Nicolae –, nu mi-au adus detalii, fapte necunoscute. Și nu pot să nu-mi mărturisesc nedumerirea pentru insistența Preasfinției sale pe seama originii evreiești a marii personalități românești contemporane; asta, câtă vreme se știe prea bine cum Steinhardt însuși despărțea apele: Eu sunt – spunea -, pe jumătate „ovrei”, pe jumătate român. Pentru jumătatea sa israelită folosea varianta moldovenească a vocabulei.
Și mai am o nedumerire: Nici în volumul de acum, nici în ghidajul călugăresc din ultima vreme de la Rohia nu am întâlnit, nu am auzit, sintagma „Casa poetului”. Se știa, se știe doar că expresia se consacrase, dat fiind faptul că Ioan Alexandru, cum a luat un consistent onorariu pe ”Imnele Transilvaniei”, cum s-a dus cu banii la mănăstire și a contribuit substanțial la ridicarea clădirii, numită apoi așa, și unde își avea ulterior chilia N. Steinhardt, el însuși, călugărul Nicolae l-am auzit numind-o astfel: „Casa poetului”.
M-a tulburat însă din nou evocarea momentului dramatic, din aprilie 1989, al înmormântării monahului Nicolae. Pe care eu l-am trăit – cum altfel? -, ca un mirean. Am ieșit din spitalul bistrițean cu o zi mai repede decât îmi fusese anunțată externarea, am angajat un autocar, am cules din județ pe cei care-l iubeau pe cel care trecuse în nemurire la sfârșitul lui martie și am fost acolo în ceasurile înmormântării. Le-am trăit pe sufletul și cu durerea noastră, amintindu-ne de câte ori l-am vizitat la Rohia, de frânturi din dialogurile noastre, gesticulația aceea când reținută, când vioaie și expresivă; simțeam viu, în continuare, spiritul său de prețuire generoasă a semenului. Comunica cu noi chiar așa, întins pe catafalc. Și totul sub ochii ticăloși ai zecilor de securiști prezenți acolo.
Cartea invocată acum merită prețuire fără reținere, căci are un efect tonifiant asupra spiritului nostru.