Între fantezie și probabilități ezoterice

Când sunt în fața televizorului și mă satur repede de sila de a urmări știri și dispute politice, sâmbăta, spre seară, fug pe un canal unde, mai bine de o oră, e o emisiune, ca de poveste, în care două persoane – o doamnă (încă nu de vârsta a treia), îmbrăcată elegant, agreabilă prin stilul opiniilor, și un (aproape) moș (uneori purtând straie proletare) – ne desfată, în compania moderatoarei cu vești / povești emanate din zona infailibilă a tărâmului zodiacal și a parapsihologiei.
Îți vorbesc, dezvelind nuanțe, semnificații, anticipații ale existenței umane, în funcție de mirificele zodii, dar au abilitatea de a lăsa o marjă de aproximare a celor zise, adică nu comunică pe un ton al convingerii imbatabile. Îi urmăresc relaxat, ca un copil căruia bunica îi înșiră basme. Câteodată, ei extind domeniul investigat spre alte zone ale destinului uman, să le zicem „laice” (precum, condițiile de viață îndelungată).
Nu de puține ori, când ajung ei să brodeze pe seama zodiei „Fecioarei”, îmi amintesc de o întâmplare nostimă, în două episoade.
Diriginte fiind la clasa a XII-a, profil filologie, îmi propun o oră în care să vorbim despre zodii, în ce măsură elevele mele (nu aveam băieți în generația aceea) cunosc povestea lor și cred în ele ș.a. Clasa, prevenită, se pregătește în consecință, încât au fost consistente micro expuneri ale liceencelor, presărate cu intervenții ale mele. Spre final, din curiozitate, le cer să vedem câte din ce zodie fac parte. Am început cu „Vărsătorul” (asta, fie și pentru că atunci m-a adus mama pe lume) și, la fiecare zodie numită de mine, ridicau mâna persoanele aparținătoare. Ajung la zodia „Fecioarei”. Se ridică o mână. Mirat, dar fără vreo intenție de glumă (care ar fi fost de prost gust – mi-am dat seama ulterior), am exclamat, nevinovat: „Cum, o singură „Fecioară” am în clasă?!”
Îndată a izbucnit un râs de o veselie hohotitoare. Surprins, naiv, am dorit să știu de ce? Oricât am insistat, nu mi s-a răspuns.
La revederea de 20 de ani de la terminarea liceului, șefa clasei m-a întrebat (iarăși în râsul celor prezente) dacă îmi amintesc de ora de dirigenție despre zodii. Nu, nu o uitasem. ”Ei bine, am râs – mi-a deslușit ea, misterul -, pentru că, la întrebarea despre zodia „Fecioarei”, cum doar o colegă a ridicat mâna și dumneavoastră v-ați mirat la modul „Cum, doar o „Fecioară” am în clasă?”, noi am hohotit, deoarece ne știam că doar câteva fecioare mai rămăseserăm din efectivul clasei.”
Mde!... Aveau atunci 18-19 ani și… Mda! „veacul înaintează” – mi-am spus, amintindu-mi de remarca pașoptistului Grigore Alexandrescu. Dar și de obiceiul arhaic, descris de Zaharia Stancu într-un roman al său (acțiunea, în Câmpia Dunării, început de secol al XX-lea); o scenă în care, spre dimineața nunții, mirele iese din casă cu cearceaful alb, luat de sub proaspăta mireasă, și nu înroșit cu sângele dezvirginării, fapt pentru care, grăbita la precoce iubiri trupești a fost legată de o grapă întoarsă și trasă de un cal pe ulițele satului. Mde!...
Doamnele mele de acum au trăit însă clipe mai… emancipate. Căci, din nou spun: „Veacul…”