Călin Emilian Cira întreabă, Arhiepiscopul Justinian Chira răspunde. Un dialog savuros, cu relevanţă şi impact

Călin Emilian Cira (n. 1987, Năsăud), este licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Filosofie şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, ambele din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca; doctor în istorie şi un masterat în Istorie, Memorie, Oralitate în secolul XX.
A publicat interviuri, recenzii, studii, articole în revistele: „Convorbiri literare”, „Poesis”, „Renaşterea”; „Tabor”, „Tribuna”, „Verso”; „Mişcarea literară”, „Vatra veche”, „Revista ilustrată”, „Revista teologică”, „Arhiva someşană”, „Anuarul Institutului de Istorie Orală”, „Oglinda literară”, „Familia română” etc. Este autorul cărţilor: Convorbiri despre N. Steinhardt (vol. I şi II), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010, 2012; „Am ascultat de porunca Bisericii”. Arhiepiscopul Justinian Chira în dialog cu Călin Emilian Cira, Editura Eikon,Cluj-Napoca, 2012 (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Cuvânt înainte de Ioan Pintea, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016); coautor al Anuarului Istoriografic al României 2012 (vol. II), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015).
În cele ce urmează, ne vom referi la cea de a II-a ediţie a volumului dedicat regretatului Arhiepiscop Justinian Chira, o carte pe care, mărturisesc sincer, am citit-o cu sufletul la gură, cum se zice. O carte de amintiri, confesiuni şi mărturii despre oameni, locuri, întâmplări dintr-o viaţă aproape centenară. Viaţa unui Om al Bisericii Ortodoxe, un arhiereu exemplar, un model atât pentru clerici, cât şi pentru mireni.
Familia, satul natal, primii ani de şcoală, începuturile vieţii monahale de la Rohia…
„La un an după intrarea în mănăstire (12 martie 1941 – n. n.), mărturiseşte Arhiepiscopul Justinian, stareţul m-a făcut călugăr. În acelaşi an, 1942, m-a făcut diacon episcopul Nicolae Colan.”
Urmează alte pagini: despre anii ocupaţiei horthyste (1940-1944), despre viaţa din comunism, încercările grele abătute asupra mănăstirii în urma decretului 410 din 28 octombrie 1959, când călugării au fost, pur şi simplu, alungaţi, iar mănăstirea a ajuns în pragul desfiinţării. Despre cei 17 ani ai vicariatului de la Cluj, despre momentul decembrie 1989 şi perioada de după 1990, a episcopatului său la Baia Mare. Pagini savuroase, preţioase documente din istoria Bisericii secolului XX. O carte despre mitropoliţii Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi Bartolomeu Anania, despre arhiepiscopul Teofil Herineanu, patriarhii Justinian Marina, Justin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu; despre teologi renumiţi şi dascăli eminenţi ai învăţământului teologic din secolul trecut: Ioan Lupaş, Dumitru Stăniloaie, Isidor Todoran, Liviu Galaction Munteanu, Sofron Vlad, Ioan Bunea; despre scriitori şi oameni de cultură, precum: Ioan Alexandru, Constantin Noica, Geo Bogza, Nicolae Steinhardt, distinsul interlocutor al lui Călin Emilian Cira dovedindu-se şi un remarcabil portretist.
Iată un prim exemplu, la îndemână:
„După patriarhul, marele diplomat şi înţelept Justinian Marina, a fost ales Patriarh Mitropolitul de la Iaşi, Iustin Moisescu. Pentru că tot Pronia a hotărât să fie aşa. El a fost profesor. Când a venit regimul comunist el era profesor de teologie. Dar era un profesor de elită. N-a existat un Patriarh, un slujitor al Bisericii la nivelul la care a fost Iustin Moisescu. El a avut o copilărie foarte dureroasă, fiind orfan de război. Tatăl lui a murit pe frontul din Mărăşeşti şi el a rămas orfan şi a crescut într-un orfelinat al tinerilor orfani de război. A făcut şcoala în Seminar şi pe urmă a făcut studiile superioare în străinătate. Ţinuta lui era ca a unui voievod. Avea o ţinută măreaţă. Era de o demnitate, de un curaj şi o ţinută de prinţ. Impresiona pe toată lumea. L-am văzut odată la un Congres al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste la Sala Palatului unde era şi Ceauşescu. Şi Patriarhul a fost invitat şi el la tribună. Nu era în rând cu autorităţile, cu Ceauşescu, cu ceilalţi, cu politicienii, ci era în tribună cu noi unde erau mii de oameni. A fost invitat. Când a coborât din tribună şi s-a dus la pupitru, parcă era un zeu, aşa a coborât. Şi mersul era elegant şi deosebit de fin. Şi a vorbit liber, fără a avea un cuvânt scris. După el, în încheiere, au vorbit şi alţii şi apoi a vorbit şi Ceauşescu. Iustin a fost aplaudat la acest congres din zece în zece minute de mii de oameni. Şi Ceauşescu era micuţ, micuţ cu soţia lângă el. Era un afront la adresa lui Ceauşescu. După cuvântarea patriarhului, Ceauşescu părea şi mai mititel, în comparaţie cu patriarhul Iustin.”
Alte pagini sunt dedicate, după cum am mai spus deja, lui Ioan Alexandru, Constantin Noica, Geo Bogza, Nicolae Steinhardt. Mărturii cu relevanţă şi impact. Vorbind despre personalitatea părintelui Nicolae, Arhiepiscopul Justinian pune în evidenţă capacitatea nelimitată a acestuia pentru iubirea de oameni şi faptul că a ales ortodoxia după confruntările cu sine însuşi şi cu adversităţile inexorabile ale existenţei, deoarece aceasta este religia care „nu are interese”.
„Dar Steinhardt a fost omul lui Dumnezeu, spune Părintele Arhiepiscop, pe care trebuie să-l onorăm pentru că eu îl cunosc. A fost ca Sfântul Pavel de credincios. Pentru el Hristos nu era o persoană istorică de acum 2000 de ani. Pentru Steinhardt, Hristos era prezent.”
„A venit în '66, ne spune înaltul ierarh despre Ioan Alexandru. A venit cu un prieten de-al lui care era cam compromis moral. Şi i-am spus când prietenul lui a plecat să se culce, iar eu am rămas numai cu Ioan Alexandru: «Ioane, ai grijă. Păstrează-ţi trupul tău curat.» Eu ştiam ce spun. El s-a uitat în ochii mei şi a zis: «Te-am înţeles.» Şi din acel moment s-a înstrăinat de cele rele şi s-a întors cu faţa către Dumnezeu. De aici a început vizita şi legăturile cu mănăstirea Rohia.” Care s-au încheiat, am adăuga noi, în anul 2000, când a trecut, prematur şi pe neaşteptate, la cele veşnice, fiind înmormântat la Mănăstirea Nicula, judeţul Cluj, nu la Rohia, unde şi-a dorit el toată viaţa.
“Eu trăiesc foarte liniştit că mi-am făcut datoria, afirmă, în chip de concluzie, Arhiepiscopul Justinian Chira spre finalul acestui dialog. Am pus piciorul în prag atunci când trebuie. Şi de aceea sunt liniştit. Mi-am făcut datoria. Mor liniştit. Mor fericit. Mi-am făcut datoria faţă de Biserică, faţă de poporul nostru, faţă de Transilvania şi faţă de Dumnezeu. Spun toate acestea fără să mă laud, pentru că tot ce am făcut, fraţia ta, nu am făcut cu puterea proprie, ci am făcut cu puterea lui Dumnezeu.Tot ce-am făcut nu-i meritul meu, ci meritul lui Dumnezeu. Eu am fost un simplu slujitor al lui Dumnezeu şi al poporului. Şi eu mă reazem pe două puteri. Două puteri sunt cele pe care mă reazem eu: Dumnezeu şi poporul. Astea sunt cele două puteri pe care se reazemă episcopul Justinian. Biserica Ortodoxă şi ceştinismul.”
Un dialog cât o carte! O carte testament, după cum mărturiseşte chiar el: „Cartea aceasta mă reprezintă pentru că ea redă întru totul gândurile mele”. însemnare datată 15 august 2016, imprimată pe coperta IV a ediţiei de faţă.