Un nou episod din dialogul Arhiepiscopului Justinian Chira cu Călin Emilian Cira, în revista TABOR

TABOR, revistă de cultură şi spiritualitate românească, este editată de Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului. Numărul 11/2014 al revistei, un număr greu, la propriu şi la figurat, găzduieşte, printre multe alte articole, evocări, cronici şi recenzii de carte, şi un interviu cu ÎPS Justinian Chira, Ahiepiscopul Maramureşului, interviu realizat de tânărul doctorand în istorie (şi absolvent de Teologie), conjudeţeanul nostru, Călin Emilian Cira, autorul volumului „Arhiepiscopul Justinian Chira în dialog cu Călin Emilian Cira”, apărut, în 2012, la Editura Eikon. De data aceasta, cei evocaţi de Înaltul Ierarh sunt Părintele Dumitru Stăniloaie, istoricul Ioan Lupaş şi, nu în ultimul rând, Geo Bogza, pe care i-a cunoscut la Rohia sau chiar la centrul eparhial Cluj. Toţi trei având parte de regimul puşcăriilor comuniste. Întrebările lui Călin sunt clare, concise, esenţiale, iar Arhiepiscopul, în răspunsuri, „este minunat de simplu, strălucitor de plăcut şi spectaculos de conversativ. Magnetismul sufletului său se pliază uşor pe coordonatele dialogului, pentru că, până la urmă, este un performer al liturghiei, iar liturghia este un amplu dialog cu Dumnezeu, cu preoţii, cu credincioşii, cu sinele fiecăruia”, ca să-l citez pe Dr. Teodor Ardelean, prefaţatorul cărţii mai sus pomenite. Un interviu care se citeşte cu sufletul la gură şi, după ce l-ai terminat, simţi nevoia imediată a unei noi lecturi. Ar merita reprodus în întregime, dar pentru că „nu ne dă mâna”, cum se zice, oferim cititorilor noştri ultima parte a acestuia.
Călin Emilian Cira întreabă: - Înaltpreasfinţite Părinte, mulţi dintre cei pe care i-aţi cunoscut – pe unii i-aţi evocat în convorbirea noastră – s-au „adăugat neamului de sub ţară”… Ştiu că v-aţi pregătit locul de veci lângă poarta mănăstirii Rohia. De ce acolo?
ÎPS Justinian răspunde: - Pentru că acolo merit eu să stau. Acolo merit. Dumneata ştii că întotdeauna un gospodar bun are pe lângă gospodăria lui şi un câine drag. Este? E lucru cunoscut. Câinii îşi iubesc stăpânii foarte mult. Este o poezie, Câinele soldatului, o poezie clasică în care se spune că avea omul acasă un câine care atunci când a fost dus în armată, câinele s-a ţinut după el, iar când a ajuns pe front câinele l-a însoţit. Şi până la urmă soldatul a căzut mort pe front şi i-au făcut mormântul iar câinele a rămas lângă mormântul stăpânului său. Şi apoi soldaţii l-au înmormântat pe camaradul lor şi câinele nu a vrut să plece de lângă mormânt. S-a culcat pe mormânt şi acolo a murit. Aceasta e oarecum o mică tâlcuire… legată de locul unde mi-am pregătit mormântul şi de ce l-am ales… Pentru că Justinian, care a trăit 72 de ani de călugărie, nu se poate despărţi de mănăstirea Rohia… Pentru că nu numai cât am fost la Rohia 30 de ani, ci din 1941 până astăzi pentru mine Rohia este vatra caldă în care am trăit, în care am slujit pe Dumnezeu şi în care am dorit să nu mi se facă mausoleu, să nu mi se facă înmormântare specială, pompoasă, să nu fiu pus undeva în catedrala din Baia Mare sau în altă parte, ci la mănăstire. Şi la mănăstire în locul cel mai modest, frate Călin.[…]. Şi oricât m-am gândit, n-am găsit un loc mai potrivit pentru mormântul meu decât la poarta mănăstirii, la stâlpul porţii de la mănăstirea Rohhia. Acolo vreau să fiu aşezat. Ca fraţii şi călugării când vor merge noaptea la slujbă să vadă că la poartă e mormântul stareţului lor de ani de zile. Poporul când va veni şi când va pleca să vadă că lângă stâlpul porţii e un mormânt. Cu anii vor uita oamenii, crucile se vor părădi, dar va rămâne un mormânt acolo, mărturie sfântă.”
Nimic de adăugat.