DIN RAFTUL ”CONEXIUNI” – Sorin Lucaci, ”Tramvaiul 16 și alte legende urbane”, poezii, 2017

Fără să realizeze, Sorin Lucaci își definește singur felul poeziei pe care o scrie și care îl reprezintă: legenda urbană. Dacă ar mai exista cercul de la Sibiu, cu Doinaș, cu Mistrețul cu colți de argint, Sorin Lucaci s-ar simți bine acolo. Așa, rămâne un alt singur printre poeți, ca altădată Sorescu.
Poetul și poeziile lui, cu prezentări de Angela Furtună, Al. Cistelecan, Andrei Vulpescu, Robert Șerban, Horia Barna, Mihail Gălățanu, Dan- Silviu Boerescu, ce însoțesc volumul, se bucură, totuși, de o societate aleasă, care-i introduce opera, cu fast, în lumea literară actuală. Idei precum ”dezvrăjire și bovarism baroc”, ”S.L. se prezintă ca un frivol cu inima candidă”, ”Scrierile lui S. L. sunt fresh”; ”S.L. produce așteptări”, ”S.L. se livrează fără eschive”, ”Poezia sa pare desprinsă dintr-un cotidian apocaliptic”, ”Poetul din el este încă viu”, ”Cu fiecare nou volum, el își esențializează mesajul”, ale celor menționați mai sus, fac scut în jurul textelor, ocrotindu-le ca îngeri de pază.
Cartea se compune din două părți, cu titluri tot lungi, ca-ntr-o scriitură de Marquez. Prima, ”Exerciții de supraviețuire și alte poeme”, se dovedește a fi o respirație filosofică, având în centru ”inima/ prinsă între două jumătăți tandre de ploaie”, cu încercări de autodefinire, de răspunsuri la întrebarea cine este poetul?: ” nu am fost niciodată/ un seducător de profesie”, ”când am să mor, am să mor de tot, nu așa”, ”sunt asemeni unui zid/ ce-și mănâncă propria tencuială”. După ce s-a definit, în câteva structuri de rezistență, poetul începe să cânte și să caute poezia. În partea a doua, ”Cântece despre iubiri necenzurate”, accentul cade asupra poetului, la un alt nivel, ”inima mea mare/ cât un platou plin de bunătăți”, dar apar și particularități, ce țin de-acum de un stil ”Sorin Lucaci”, ironic, ludic, adevărat: ”Dumnezeu a ațipit puțin/ într-o coajă de pepene galben”, ”când ți se face foame de viață/ iei dragostea o mărunțești/ amesteci cu puțină maioneză/ și hrănești cu ea toți maidanezii din oraș”, ”în loc de colivă se împărțea câte o bucățică de liniște”, culminând, sau ajungând iar, ca într-un cerc, în punctul de plecare: ”mi-am dorit o carieră în teatru (... ) pe la douăzeci și ceva de ani mă gândeam/ să mă călugăresc (... ) pe la treizeci am început un roman/ pe care nu l-am încheiat”, ”îmi plac napolitanele cu ciocolată/ salata de vinete/ și starea de imponderabilitate”.
Din poeziile lui Sorin Lucaci se degajă un anotimp al ființei, care seamănă cu toamna, prin ploaie, care așteaptă Sărbătorile cu zăpadă, și care, mai ales, ar face posibil, într-o zi, să-i crească poetului ”aripi pe umeri”. Detaliile și imaginația vin ușor în carte, ca o adiere: ”la sfârșitul fiecărei zile Dumnezeu/ sărută încheieturile obosite ale lumii”.
Volumul ”Tramvaiul 16....” atestă existența unui poet, ce nu mai are nevoie de legitimație de călătorie. Și chiar dacă vrea ca poeziile lui să fie ”poeme de dragoste atât de frumoase/ ca pielea alb-rozalie a unui nou-născut”, S. L. se joacă, încă o dată, cu fantasticul de zi cu zi, pentru că lumea știe că el este atât de bine conectat la realitate, încât scoate din ea poezie.