Cardinalul Iuliu Hossu, erou al Naţiunii Române şi martir al Bisericii Catolice

În galeria marilor personalităţi ale României, un loc aparte îl ocupă Cardinal dr. Iuliu Hossu, născut în anul 1885 în Milaşu (de Câmpie), din Câmpia Transilvaniei cu centrul în Sărmaş (Sarmis), ca şi capitală geografică a Câmpiei Transilvaniei, precum capitala străvechii Dacii era la Sarmizegetusa, numele de Sarmis amintindu-ne de Marea Sarmatică, care se întindea pe întregul întins al Daciei Străbune, Dacia fiind cunoscută în antichitate şi sub numele de Sarmatia! Capitala Sarmizegetusa Ulpia Trajana ca şi capitală a provinciei romane Dacia Traiana, Dacia Traiană devenind în zilele Renaşterii sale, ROMANIA, ca fiică a Cetăţii Cetăţilor: ROMA!
Aşadar în acest pământ românesc s-a născut Iuliu Hossu, ca fiu al părinţilor strânşi legaţi de istoria pământului românesc, de istoria martirizatei Transilvania, tatăl având originea în Maramureş, în voievozii Maramureşului iar mama fiind fiica tribunului Măriuţiu, comandantul legiunii româneşti de la 1848 din Transilvania, din Câmpia Transilvaniei, subordonat legendarului Avram Iancu, de confesiune greco-catolică! Fiu al eroicului Blaj!
Anul 2018 ne-a amintit prin comemorarea unui secol de la trecerea în eternitate a celui mai mare poet român din Transilvania, la 9 mai 1918, al lui George Coşbuc, fiu de preot greco-catolic, prin versurile sale: „Sunt suflet în sufletul neamului meu / Şi-i cânt bucuria şi-amarul”, de Iuliu Hossu! Întrucât bucuria anunţului Marii Uniri i-a revenit acestuia prin prezentarea Proclamaţiei de Unire de la 1 Decembrie 1918, revenindu-i această onoare graţie rolului substanţial determinant al Bisericii Greco-Catolice din România în lupta pentru libertate şi unitate naţională a Românilor din Transilvania, ca apoi să se întroneze amarul prin Decretul comunist 358 de la 1 decembrie 1948, prin care Biserica Greco-Catolică din România era pusă înafara legii, Iuliu Hossu, prezentatorul Proclamaţiei de Unire de la 1 Decembrie 1918, fiind „răsplătit” cu închisoarea în România, pentru care a luptat atât înainte de 1918, când Transilvania se va uni cu Ţara Mamă, România, cât şi în anii ocupaţiei fascisto-horthyste 1940-1944, când au fost puse la cale de către autorităţile horthyste două atentate la viaţa lui! Ceea ce n-au reuşit străinii, au reuşit fraţii săi de sânge infestaţi de o ură sălbatică confesionalistă alimentată cu atâta „generozitate” de „Mama Rusia” şi de conducerea comunistă din Ţară, fiindu-i luate zilele încet dar sigur în închisorile comuniste, unde precum în zilele lui Nero, trebuiau să dispară creştinii din MICA ROMA (Blaj) cum voia Nero să dispară creştinii din MAICA ROMA!
La 1 Decembrie 1918, Iuliu Hossu a apărat onoarea şi dreptatea poporului român!
La 1 decembrie 1948, Iuliu Hossu a apărat demnitatea poporului român!
Un asemenea om trebuie să se bucure de respectul generaţiilor prezente şi viitoare. Un asemenea om devenit o personalitate autentică aparţine prin toată fiinţa sa naţiunii sale!
Aşa încât orice naţiune care se respectă nu are voie să uite o asemenea personalitate, un veritabil exemplu şi model pentru generaţiile următoare, făcând pe fiii acelei naţiuni să se uite cu ochii curaţi în ochii celuilalt, putând, având dreptul de a scruta viitorul, în care să descifreze siguranţa fericirii naţiunii sale!
Iuliu Hossu a fost propulsat în viaţă de eroica sa familie, a cărei rădăcini erau adânc înfipte în solul milenar al patriei străbune, plămădite de „doi bărbaţi cu braţe tari / Şi cu voinţa oţelită, / Cu minţi deştepte, inimi mari”, care nu erau alţii decât „Şi unul Decebal cel harnic / Şi celălalt Traian cel drept / Ce pentru vatra lor amarnic / Au dat cu-atâţia duşmani piept!”, cum spunea Ionel Brătianu în nemuritorul imn „Pui de lei”.
S-a născut la 30 ianuarie 1885, în acelaşi an cu cel mai mare romancier român Liviu Rebreanu, şi el fiu al Bisericii Greco-Catolice alături de Andrei Mureşanu, care spunea despre poezia lui George Coşbuc că „va trăi cât va trăi neamul românesc”, cel mai mare poet al românilor din Transilvania, plecat în braţele Creatorului în anul sfânt 1918, când Iuliu Hossu a spus: „Astăzi prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi toţi Românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara Mamă, România.” Dar, această mare Unire n-ar fi fost posibilă fără Unirea Religioasă de la 1700! Încât, tot Iuliu Hossu va spune: „Fără Unirea Religioasă de la 1700 n-ar fi fost Adunarea de la Blaj din 3-15 mai 1848, unde s-a strigat şi fără de aceasta nici Unirea din 1918!!!” Aşa încât ceea ce a spus Liviu Rebreanu despre poezia lui Coşbuc că „va trăi cât va trăi neamul românesc” va spune Iuliu Hossu despre Biserica Greco-Catolică din România: „Biserica Greco-Catolică va trăi cât va trăi neamul românesc.”
Dar comuniştii ignorând importanţa existenţei acestei Biserici Româneşti vor spune: „Această Biserică trebuie să dispară!”
Dar cuvintele marelui erudit Mircea Eliade scot în evidenţă importanţa acestei Biserici: „Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci - şi nici nu se va stinge vreodată. Episcopul Inochenţie Micu n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaş, Petru Pavel Aron; el a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri ardeleni, care au învăţat de-atunci în Şcoalele Blajului. Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici: de generaţii ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de Români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită la Blaj - cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică. Asemenea creaţii spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuşi geniul neamului care le-a dat naştere”
Această Biserică a Blajului, Biserica Greco-Catolică a servit-o Iuliu Hossu, având la bază studiile făcute ca un elev eminent în satul natal, în Reghin, Târgu Mureş şi Blaj - MICA ROMA, iar apoi ca student eminent în MAICA ROMA la Colegiul „Urbano”, unde a ajuns „Primo Prefetto”, prefect, în subordinea căruia erau ceilalţi colegi din toată lumea, fiind un colegiu internaţional, învăţând într-un timp scurt şase limbi de circulaţie şi limbile clasice (latina, greaca, ebraica) necesare pentru a putea opta în continuare pentru studii biblice.
A fost hirotonit la etatea de 25 de ani de către unchiul său, Episcopul Vasile Hossu în capela Colegiului „Urbano” din ROMA, apoi consacrat ca şi episcop la 32 de ani de către Papa Benedict al XV-lea la 17 aprilie 1917, de sărbătoarea „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, hramul unde va fi primit la 25 de ani de episcopat de populaţia din Bistriţa, în majoritate absolută greco-catolică la 21 noiembrie 1942.
Încât, ziarul „Săptămâna” de Bistriţa va spune: „Ziua de 21 noiembrie 1942 - Sărbătoarea Intrării în Biserică - este şi pentru turma română unită prilej de mare şi înălţată sărbătoare. În această zi Înalt Preasfinţitul, dr. Iuliu Hossu, Episcopul Diecezei de Kolozsvár-Szamosujvár (Cluj-Gherla, n.n.) şi Administrator Apostolic al Diecezei de Nagyvárad (Oradea, n.n.) împlineşte 25 de ani de la consacrarea ca episcop.
25 de ani, un sfert de veac de înaltă arhipăstorie. Un sfert de veac de rodnică activitate arhierească la cârma Turmei de Dumnezeu încredinţată Alesului şi Unsului Său, EPISCOPUL IULIU. Un sfert de veac de strădanii, încununate cu succese desăvârşite ale scumpului nostru Arhipăstor. Douăzeci şi cinci de ani de muncă intensă şi fără odihnă în Via Domnului şi tot atâta vreme de încordare sufletească şi trupească în slujba excepţională a Sfântului Altar şi de cârmuire ilustră în fruntea diecezelor, în fruntea cărora l-a destinat şi învrednicit Pronia Cerească!”
În luna mai am luat parte cu sufletele noastre de fii la Jubileul de 25 de ani de la consacrarea ca episcop a Preafericitului Părinte Papa Pius al XII-lea de la Roma, Părintele Creştinătăţii.
Azi cu acelaşi suflet curat şi animat, sufletul fiilor sufleteşti de pe toate meleagurile, toate gândurile preoţilor şi privirile credincioşilor români uniţi converg şi se întâlnesc la jubileul sfânt al Episcopului Iuliu.
Excelenţă! În această zi sfântă, când depănaţi din caierul vremii şirul celor 25 de ani de vlădicie, azi, când pe ecranul filmului vieţii de Păstor şi de Părinte al nostru faceţi să vi se perinde tot trecutul de muncă, jertfă şi strădanii pentru mântuirea sufletelor, azi, când trecutul este prezent şi ambele deschid viitorul unui alt sfert de veac, întărind şi intensificând în strălucire Coroana de episcop român unit şi toiagul păstoririi purtat de tânăr, iar inelul sfânt din Dreapta simbolizând unirea în suflete, pe care-aţi patronat-o şi realizat-o, azi la acest măreţ jubileu, priviţi în sufletul mare, cu care v-a învrednicit Dumnezeu, priviţi, vedeţi şi ascultaţi cuvintele tainice de sărbătoare.
Dangătul clopotelor şi splendoarea bisericilor, pe care le-aţi binecuvântat şi consacrat, prin crucile lor înălţate, roagă Cerul să Vă întărească.
Credincioşii din toate parohiile şi filiile, de pe drumurile comode de şes sau de pe potecile grele de munte şi văi, sărbătoresc aşa cum v-au primt în mijlocul lor, în cordoane lungi, în cântece de bucurie. Vă înconjoară cu dragostea lor şi mulţumesc Domnului că vă au de luminat Păstor.
Coloane nesfârşite ale femeilor, grupate în Reuniunile Mariane, având în frunte steaguri... cântă cu lacrimi de bucurie şi roagă pe Preacurata pentru arhiereul nostru. Copilaşii satelor, în haine de sărbătoare, cu bucurie se încolonează şi ei la acest praznic şi cu emoţie, şi cu suflet curat, roagă pe îngerul Păzitor şi pe toţi îngerii din Cer ca, împreună cu ei, să cânte cântece de veselie cerească la jubileul Părintelui nostru.
Şirul nesfârşit al credincioşilor, tineri şi bătrâni, care s-au cuminecat din mâna Excelenţei Voastre, care s-au împărtăşit din învăţătura propovăduită, cu glas de heruvim la Mănăstirea Fűzesmikolá - Nicula, Horgos - pataz - Strâmbu, la sfinţirile de biserici cu ocazia vizitaţiilor canonice. Moţii în uniforma lor. Maramureşenii cu glasul lor dulce şi cucernic. Bihorenii cu ţinuta lor, Mureşenii cu hotărârea lor, Năsăudenii din această regiune, toată suflarea pământului nostru scump, toţi cei ce Vă cunosc nu au auzit numele de înger al Episcopului dr. Iuliu Hossu, azi se încolonează şi defilează în faţa ochilor minţii Excelenţei Voastre şi plecându-şi genunchii cu smerenie, Vă roagă să le daţi arhiereasca binecuvântare, întinzându-Vă mâna peste ei, pentru a-i mângâia, întări în lupta grea a vieţii.
Iar realizările Excelenţei Voastre, care certifică o prodigioasă activitate pe toate terenurile de viaţă creştinească şi românească iau parte la acest jubileu, îmbrăcat în haina strălucirii şi purtând pecetea sufletului şi Dreptei Excelenţei Voastre, aşteptând cuvântul rostit din sfântul altar şi urându-Vă viaţă îndelungată întru înalta arhipăstorie, Vă cer smerit: Binecuvântă, Stăpâne Iuliu! Prie.”
Viaţa Protopopiatului Greco-Catolic din Bistriţa în anii războiului (1940-1944) poartă amprenta marelui episcop dr. Iuliu Hossu, a cărui existenţă este pusă la încercare în anul 1943, când avură loc două atentate la viaţa sa, unul aproape de Bistriţa, respectiv în Budacul Român (Budacul de Sus) unde exista un district protopopial diferit de cel din Bistriţa, şi altul la Fildul de Jos - Sălaj, în primul fiind trase două focuri de revolver asupra episcopului şi în al doilea fiind scoase podelele de la podul între Fildul se Sus şi Crucea.
Aceste evenimente au produs mari emoţii în rândul credincioşilor din Protopopiatul Greco-Catolic din Bistriţa.
Anul următor, 1944, în zilele de 3-4 martie, fu atacată Academia de Teologie Greco-Catolică de către studenţii maghiari aflaţi la studii în Cluj.
Mulţi studenţi teologi erau chiar din Protopoiatul Greco-Catolic din Bistriţa, atenţia credincioşilor din protopopiat fiind îndreptată spre acea citadelă a apărării demnităţii naţionale române: Teologia Greco-Catolică. Punctul culminant al acţiunii studenţimii horthyste va fi cel legat de scuiparea episcopului de către un asemenea „brav” individ la ieşirea acestuia din catedrala „Schimbarea la Faţă” din Cluj, edificiu emblematic Bisericii Greco-Catolice din Cluj precum emblematică va fi biserica-catedrală din Bistriţa „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” pentru comunitatea greco-catolică din toate timpurile. Edificiul reprezenta mai mult decât o biserică oarecare, el era un templu al românilor greco-catolici bistriţeni, primul obţinut de ei în vechea cetate săsească a Bistriţei. Aici fuseseră botezaţi şi cununaţi majoritatea enoriaşilor autohtoni. De generaţii, ei aveau locurile lor în băncile de stejar, ce erau cuprinse în naos. Erau unii vechi bistriţeni, care îşi transmiteau ereditar scaunele. Erau cunoscute locurile lui Oloiu, Goroiu, Cilica, Jujica, Mutădealu, Zetu şi a altor vechi bistriţeni cunoscuţi în special prin forma de supranume respectiv poreclă, dar care reprezentau familii onorabile, demne de un unanim respect. Credincioşii greco-catolici români din Bistriţa, din anii ’20, ’30, ’48 aveau tezaurul cel mai de preţ pe cei trei mari preoţi, deveniţi apoi protopopi în exerciţiu sau onorari: Petringel, Sângeorzan şi Tătaru, pe lângă tezaurul reprezentat de biserică prin contraforturi, fresce, elemente de artă murală şi sculpturală renascentistă.
Serviciile divine făcute cu atâta suflet creau o atmosferă de deplină cucernicie, în care micile orgolii se stingeau în acel cor unic al credinţei, al credinţei adevărate, când răsunau între acei pereţi multiseculari catolici: „Cred într-una Sfântă Catolică şi Apostolică Biserică.”
După anii războiului al doilea mondial terminat la 1945 începe războiul anti-greco-catolic începând cu Ucraina şi Bielorusia în 1946, continuînd cu Ungaria şi Cehoslovacia în 1947 şi terminându-se în 1948 în România, când la 25 Martie 1948 avu loc la Moscova Congresul Panortodox, unde s-a pus problema suprimării Bisericii Greco-Catolice din România, pusă la cale de acelaşi Stalin, care a iniţiat acel jaf, furându-se Bisericii Greco-Catolice patrimoniul făurit cu atâtea lacrimi şi sânge.
Episcopul Iuliu Hossu a luat poziţie alături de ceilalţi episcopi greco-catolici.
În apelul făcut de episcopul Iuliu Hossu către preoţii greco-catolici din episcopie se spune: „Pentru numele Domnului nostru Isus, Vă rog, Fraţii mei iubiţi, staţi tari în credinţă, întăriţi pe scumpii credincioşi, reamintiţi-le ce le-am vestit în cursul celor trei decenii, întăriţi-vă, îmbărbătaţi-vă împrumutat (unul pe altul) şi atunci Dumnezeul păcii şi dragostei va fi cu voi.”
În alt apel, făcut de episcopul Iuliu Hossu se spune: „Nu vă indic eu calea care să o urmaţi, căci ştiu cui mă adresez. Veţi acţiona aşa cum vă dictează conştiinţa proprie. În ce mă priveşte pe mine, poate am mai spus-o, dar fără semnificaţiile şi implicaţiile de azi o spun din nou: nu mă voi da în lături de la fapta şi jertfa ce mi se va cere. Mai mult, în mod special voi mulţumi Domnului şi mă voi simţi fericit dacă îmi va oferi ocazia să-i aduc mărturia supremă a credinţei mele.”
Desigur, apelul episcopului va fi prezentat şi clerului şi credincioşilor din Protopopiatul Greco-Catolic de Bistriţa, cuvintele ierarhului fiind un îndemn şi o chemare, atitudinea sa va fi un model exemplar pentru toţi preoţii şi credincioşii bistriţeni.
La 7 octombrie 1948, la 250 de ani de la rezoluţia de Unire cu Biserica Romei, dată la Alba-Iulia de cei 38 de protopopi reprezentând întreaga suflare românească din Transilvania (7 octombrie 1698) este redactată o scrisoare de protest primului-ministru comunist, dr. Petru Groza de către episcopii greco-catolici împreună cu episcopii romano-catolici din România, în care se face apel la simţul de dreptate şi de umanitate, cerându-se înlăturarea măsurilor, care lovesc Biserica Catolică în general şi Biserica Greco-Catolică în special. Dar cum era de aşteptat fără răspuns.
La 21 octombrie la Alba-Iulia are loc serbarea organizată de Patriarhia României, sub patriarhul Iustinian, în Catedrala Încoronării devenită „Catedrala Reîntregirii”, în care s-a consfinţit „reîntregirea Bisericii româneşti” (de fapt distrugerea Bisericii Greco-Catolice din România).
La 1 decembrie 1948, Prezidiul Republicii Populare Române a decretat în mod oficial scoaterea Bisericii Greco-Catolice în afara legii prin decretul 358:
Art. 1. În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 al Decretului 177 din 1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: mitropolia, episcopiile, protopopiatele, mănăstirile, fundațiunile, asociațiunile precum și orice alte instituții și organizațiuni, oricare ar fi natura și denumirea lor, încetează a mai exista.
Art. 2. Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiunilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a bunurilor fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.
O comisiune interparlamentară compusă din delegaţi ai Ministerelor: Culte, Finanţe, Interne, Agricultură şi Domenii şi Învăţământul Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părţi componente.
Dat la Bucureşti la 1 decembrie 1948. Semnat C. I. Parhon, Marin Florea Ionescu, Stanciu Stoian, Ministrul Cultelor, Avram Bunaciu, Ministrul Justiţiei.
Aşadar s-a legiferat un jaf, adevăratul jaf al secolului, începând cu Rusia Comunistă şi terminând cu România comunistă.
Într-o audienţă la dr. Petru Groza, dr. Iuliu Hossu a primit următorul răspuns: „Voi n-aveţi nici o vină dar se răsfrânge asupra voastră frământarea mondială şi cu aceasta lupta Bisericii catolice universale aşa cum cu regele Mihai s-ar fi putut trăi dar toată reacţiunea se concentra în jurul lui.”
Situaţia Bisericii Greco-Catolice din România la data suprimării ei, la 1 decembrie 1948, era următoarea: avea 2.000.000 (două milioane) de suflete, cu episcopi titulari în cele cinci dieceze şi un episcop auxiliar la Bucureşti, 5 (cinci) catedrale episcopale, 3 (trei) academii teologice de rang universitar, peste 1900 (unamienouăsute) de parohii şi peste 700 (şaptesute) de filii cu peste 2600 (douămiişasesute) de biserici, şi 1834 (unamieoptsute-treizecişipatru) de preoţi în activitate, 9 (nouă) ordine călugăreşti cu 28 (douăzecişiopt) de case mănăstireşti, 424 (patrusutedouăzecişipatru) de călugări şi călugăriţe, 20 (douăzeci) de şcoli liceale pentru băieţi cu 3352 (treimiitreisutecincizecişidoi) internişti, 14 (patrusprezece) licee de fete cu 2800 (douămiioptsute) de interniste, 4 (patru) azile şi orfelinate, 20 (douăzeci) de reviste săptămânale şi lunare, cu un tiraj de 252.000 (douăsutecincizecişidouămii) de exemplare şi 5 (cinci) tipografii.
Protopopiatul Greco-Catolic de Bistriţa ca şi celelalte protopopiate greco-catolice din judeţ, precum toate protopopiatele Diecezei de Cluj-Gherla au primit de la episcopul Iuliu Hossu în zilele premergătoare suprimării Bisericii Greco-Catolice următorul mesaj:

Cuvânt de mărturie pentru ceasul de faţă

Cu grele şi anevoioase strădanii popoarele şi ţările reclădesc aşezările ruinate de războiu, refac căminurile zguduite de atâtea despărţiri şi caută să verse în inima şi în veaţa oamenilor un picur de tihnă şi de pace. Se pare că izbutesc să aşeze piatră peste piatră şi să alunge mărăcinii de pe ogoare spre rod îmbelşugat. Numai din sufletul omului cu anevoie se îndepărtează urmele de nelinişte, de nesiguranţă şi de tulburare care mai stăruie în mijlocul unei păci asigurată de tratatele subscrise de mâna celor ce îndrumă azi soarta popoarelor. În faţa acestei Icoane a lumii, Iubiţi Fraţi şi Fii, am rămas cu toţii arşi de dorul înfrăţirii între popoare şi între suflete, dorind să fim fiii aceluiaşi Părinte, gândind acelaş Adevăr, urmând aceeaşi Vieaţă, ascultând acelaş Cuvânt şi umblând către milostivul Dumnezeu, care „în zilele acestea de pe urmă a grăit nouă prin Fiul Său” (Evrei, 1,1).
În acest ceas de cutremurătoare încordări, ceas în care popoarele şi ţările caută un Părinte, o înfrăţire şi o unitate sufletească; în acest ceas care ne arată în zare semne de ameninţare pornită în forma unei invitări prieteneşti „să ne întoarcem acasă” dar totuşi încercare de a nu smulge din sânul Bisericii lui Isus, de a ne scoate din Turma păstorită de Păstorul aşezat de El, adică de Petru şi urmaşii lui, Papii din Roma, de a ne îndepărta dintru Împărăţia Cerului pe pământ, se cuvine, ba chiar trebuie, Iubiţi Fraţi şi Fii, să facem această mărturisire de credinţă, glas al sufletelor Noastre Arhiereşti, dar în aceeaşi vreme glas al conştiinţei oricărui Preot şi glas al oricărui suflet credincios al Bisericii Catolice a lui Isus Cristos.
Potrivit este acest al nostru Cuvânt de mărturie şi pentrucă în acest an se împlinesc două veacuri şi jumătate dela Cartea de mărturie dată de luminaţii Părinţi ai noştri când s’au unit cu Turma lui Isus din Biserica cea Catolică, lepădând dureroasa dezbinare şi închegând legătura unităţii cu Biserica cea adevărată, împlinind astfel pentru noi aprinsa rugăciune a Domnului ca toţi să fie „una”.

Ce înseamnă sfânta Unire cu Roma?
Acum 250 ani Părinţii noştri trăiau în obidă şi necaz, ameninţaţi să lepede şi ce mai ţineau de Sf. Evanghelie, gata să-şi piardă şi fiinţa lor românească. Atunci frământându-se trei ani de zile şi judecând schimbarea şi nestarea acestei lumi înşelătoare, şi nepieirea sufletelor, de bună voie s’au unit cu Biserica Catolică mărturisindu-se a fi mădularele ei, convinşi că aceasta este Biserica lui Isus cea adevărată, bine crezând că adevărul îi va face liberi.
Sfânta Unire cu Roma înseamnă întoarcerea noastră la credinţa în care s’a zămislit şi în care a trăit zece veacuri poporul român credinţa dela care fără voia şi ştirea noastră am fost rupţi la 1054.
Sfânta Unire cu Roma înseamnă întoarcerea noastră la Turma lui Isus Cristos, ca să-i fim oiţe căci Domnul a spus „Paşte oile mele, paşte mieluşeii mei”, numai lui Petru şi urmaşilor lui. Cârja de Păstor lui i s’a încredinţat; puterea de a paşte sufletele cu hrana adevărului şi a vieţii lui i s’a delegat.
Sfânta Unire cu Biserica Romei înseamnă întoarcerea în Împărăţia lui Dumnezeu care-i călătoare aici pe pământ. Lui Petru şi urmaşilor lui Isus a dat Cheile Împărăţiei. Nimeni nu va intra în Împărăţie decât dacă Petru deschide prin urmaşii lui, Episcopii din Roma şi cei ce sunt în legătură duhovnicească cu el.
Sfânta Unire cu Roma înseamnă aşezarea vieţii noastre pe Cuvântul lui Dumnezeu întreg şi neştirbit, ca astfel să ajungem ucenicii Lui, după spusa Domnului: „De rămâneţi în Cuvântul meu, sunteţi cu adevărat ucenicii mei” (Ioan, 8,31).

Pentru ce ne-am unit cu Roma?
Aşadar Iubiţi Fraţi şi Fii, ne-am unit cu Roma ca să nu „ţinem adevărul în robia nedreptăţii” (Sf. Pavel, Rom. 1,18), nici să-l împuţinăm. Care adevăr? Acela pe care înainte nu-l luam în seamă, acel adevăr pe care astăzi îl tăgăduesc încă Fraţi de ai noştri după sânge, adevărul Cuvântului Fiului lui Dumnezeu scris în sfânta Evanghelie la Matei cap. 16 v.18,19, când Domnul a spus lui Simon: „Tu eşti Petru adică Piatră şi pe această piatră voiu zidi biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui pe ea; Şi ţie-ţi voiu da cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi deslegat şi în ceruri”. Ne-am unit cu Roma ca să nu ţinem în robia nedreptăţii adevărul Cuvântului Domnului dela Evanghelia Sf. Ioan cap. 21, v. 16-18, prin care spune: „Paşte mieluşeii mei! Paşte oile mele!” Ne-am unit cu Roma ca să nu punem la tocmeală Cuvântul Domnului, căci nelegiuit lucru este să târguim Cuvântul lui Domnului.
Ne-am unit cu Roma, Iubiţi Fraţi şi Fii, ca în numele neamului nostru să punem la loc haina fără cusătură a Domnului Isus, cruţată de călăii care l-au răstignit, dar sfârtecată de Episcopii greci, când s’au desbinat de Biserica adevărată a lui Isus.
Ne-am unit cu Roma ca să nu călcăm cuvântul strămoşilor noştri care la Florenţa în 1439 în frunte cu Mitropolitul Damian al Moldovei au subscris Unirea. Cu adevărat prin Unire am împlinit faptele vrednice ale strămoşilor noştri! Prin sfânta unire dovedim lumii creştine şi milostivului Dumnezeu că poporul românesc nu-şi calcă jurămintele făcute Domnului, că-i mărturiseşte adevărul şi nu-şi calcă cuvântul, căci, Iubiţi Fraţi şi Fii, niciodată neamul nostru românesc n’a tăgăduit prin nici o carte şi nu şi-a luat înapoi cuvântul dat la Florenţa pentru sfânta Unire cu Biserica cea Catolică. Făcutu-ne-am astfel mândria sfântă a neamului românesc!
Spre deplină lumină bine este să stăruim în a lămuri această faptă şi a-i arăta temeiul. Ne-am unit cu Roma ca să nu dăm de minciună Soboarele mari care cu un glas proslăvesc Biserica Romei, singura apărătoare a Adevărului, singura osânditoare a tuturor ereziilor, chiar când ele s’au plămădit pe Scaunul Patriarhului din Constantinopol. Aceste Soboare sunt cinstite şi azi de Episcopii răsăritului, de biserica ortodoxă.
Ne-am unit în credinţă cu Biserica cea Catolică a Romei ca să fim într’un singur glas de mărturie cu marii sfinţi Părinţi ai răsăritului: cu Sf. Iganţie, cu Sf. Ciril, cu Sf. Vasile cel Mare, cu Sf. Ioan Gură de Aur, cu Grigore din Nazianz, cu Ioan Damaschinul şi Maxim Confesorul şi ceilalţi. Şi nu e puţin lucru de întărire şi mângâiere pentru sufletele noastre că am ajuns prin sfânta Unire chiar în credinţa Sfinţilor Părinţi ai răsăritului.
Ne-am unit cu Roma ca să nu dăm de minciună cărţile sfinte de sfinte slujbe, şi preafrumoasele rugăciuni cu care ne sfinţim buzele în jertfa Laudei. Căci atât de vădit este scrisă în ele mărturisirea că Biserica Romei prin Papa, Episcopii Ei, este la cârma Bisericii lui Isus, încât ispitiţi au fost Fraţii noştri de neam dar nu de credinţă, să schimbe cuvintele, să lase afară graiurile moştenite din străbuni, când erau de o credinţă cu Biserica Catolică, nu cumva în cărţile sfintelor slujbe pe care împreună le folosim, să se găsească osânda greşelilor şi rătăcirii lor. Iară acela care din frică de adevăr îl şterge azi din cărţile liturgice, îl va putea şterge ca mâine din ură faţă de adevăr chiar şi din sfânta Evanghelie.

Adeveritu-s’a Cuvântul Domnului:
„Adevărul vă va face pe voi liberi.” Pare că niciodată în istoria poporului nostru nu s’a adeverit ca aici, această făgăduinţă a lui Isus. Drept răsplată că ne-am dat Adevărului veşnic, şi l-am mărturisit, ni-s’au dat şi binecuvântări vremelnice, îmbelşugate şi neasemuite. Şi ce anume? Multe şi presărate cu slove de laudă sunt cele scrise de cărturarii români despre binefacerile Unirii cu Biserica Catolică, care toate sunt binefacerile Adevărului.
Prin Unirea cu Biserica cea Catolică poporul român s’a dezrobit de iobăgia minţii. I-s’a deschis calea spre învăţătură şi fiii lui puteau alături de ai Domnilor să se bucure de lumina cărţii.
Prin sfânta Unire cu Biserica cea adevărată s’a înlăturat de pe grumazii poporului român din Ardeal, înhămat în robie, jugul greu al lipsei, al mizeriei şi al asupririi.
Prin sfânta Unire iobagii şi-au ridicat fruntea atât de sus ca să poată fi încinsă cu cunună arhierească, cu laurii poeziei şi cu cinstea de mari cărturari.
Prin sfânta Unire s’au format acei bărbaţi luminaţi şi bravi care în fruntea poporului au ajuns să scrie în vieaţa neamului asuprit drepturile omului creat de Dumnezeu, a omului până mai înainte tratat mai rău de cât un animal de casă.
Într’adevăr din Unirea cu Roma a răsărit soarele Românilor!

Pătimiri pentru sfânta Unire
Dacă este atât de vădit adevărul şi binele săvârşit prin Unirea cu Biserica Romei, pentruce unii au purces cu vrăşmăşie împotriva Bisericii Române Unite?
Iubiţi Fraţi şi Fii, vrăşmaşii unirii cu Roma, duşmanii Bisericii Române Unite, au fost aproape toţi şi duşmanii poporului român. Ştiţi cine s’a împotrivit acestui fapt măreţ al sfintei Uniri? Mai întâiu domnii şi grofii calvini şi protestanţi din Ardeal, care nu voiau să ştie că poporul român se ridică la lumina adevărului şi la bucuria libertăţii. Apoi Episcopii sârbi din afară de Ardeal, care voiau să pună stăpânire religioasă pe poporul român. S’au găsit fii de-ai neamului nostru cari susţinuţi de acei streini şi de alţii au căutat să dea lovituri sfintei Uniri, tocmai, când Episcopii Bisericii române unite apărau naţia română în faţa celor mari, cum a fost sub Vlădica Inocenţiu Micu Klein şi sub Vlădica Petru Pavel Aron. Biserica română unită din Ardeal, era una cu poporul român care lupta pentru vieaţa sa de om şi de creştin. Să spunem că a fost în slujba poporului? Nu ajunge! Mai mult trebuie spus: a fost însuşi poporul lui Dumnezeu luptător pentru vieaţa omenească.
Părinţii noştri ca să rămână credincioşi Testamentului Domnului Isus Cristos, care este sfânta Unire cu Roma, au purtat lupte grele şi sfâşietoare, socotind că mai scumpă este pentru sufletul lor ocara pentru Cristos şi Cuvântul lui, decât această nestatornică vieaţă cu mincinoasele ei bogăţii. Duşmanii neamului dinafară, ajutaţi de ereticii domni maghiari de dinlăuntru au aţâţat păcătoasa răsvrătire în popor împotriva Unirii. Asupra Episcopului Petru Pavel Aron românii care şi-au lepădat legea au tras cu arma de trei ori. Preotul din Zlatna şi cel din Teiuş, protopopul din Băgău şi alţii mulţi cu ei, precum şi preotul cu cantorul din Gâlda de Jos, au fost scoşi din casele lor bătuţi cu biciul, aruncaţi în temniţă, ba preotului Constantin din Jina, duşmanii Unirii i-au tăiat capul. Preoţii şi credincioşii erau asvârliţi din case, deposedaţi, batjocoriţi, blestemaţi, încât nici apă, nici foc nu puteau lua dela neuniţi, ba lucru nemai auzit: moaşa dacă era neunită n’avea voie să se ducă în casa uniţilor. Iată că Fraţii voştri din 1751-1760: „Chinuiţi, suferind batjocură şi bice, ba chiar lanţuri şi închisoare, au pribegit lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi, au rătăcit prin munţi... şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 35-38), „Socotind că ocara lui Cristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uitau la răsplătire” (Evrei 11, 26). Au suferit ca să-şi păstreze neştirbit tezaurul credinţei, ca noi toţi, fii ai Bisericii Române unite să nu ne naştem în întunerec, în eroare, în schismă, ci în Biserica Dumnezeului celui viu. Este puţin lucru acesta pentru Preoţii şi pentru poporul care nu au avut o jumătate de veac de Unire? Ei ne privesc cu toate rănile, ne îmbărbătează cu tot sângele şi chinul lor, să nu aruncăm văl cernit pe gloria lor sfântă şi nici să acoperim obrazul nostru în faţa generaţiilor viitoare, a fiilor şi nepoţilor noştri. „Păzeşte deci odorul cel bun ce ţi-s’a încredinţat.”
(II Tim. 1,14).

Învinuiri
În faţa acestei privelişti de Vinerea Mare se mai poate spune că sfânta Unire cu Biserica cea Catolică s’a făcut din socoteli pământeşti. Dacă nu ajunge cuvântul în Cartea de mărturie a Părinţilor care au făcut în Săbor Unirea, în care spun tocmai că s’au întors spre Roma, spre Adevărul deplin al Evangheliei lui Isus, dupăce au judecat schimbarea acestei lumi înşelătoare în faţa sufletului nemuriror, atunci ajungă faptul că nu s’au alăturat calvinilor, adică Domnilor bogaţi de atunci ai Ardealului, domnilor puternici, care puteau lega în lanţuri şi puternici erau să şi deslege. Ei se puteau alipi de oricare din cele patru religii recunoscute, toate pline de făgăduinţi pământeşti. Dacă nu au voit să se alipească la vre-o religie ci să se unească cu cea adevărată, bine ştiind şi adevărat crezând că Biserica lui Isus Cristos nu şi-a schimbat temelia aşezată şi întărită de Domnul însuşi.
Ar putea cineva să ne înfrunte că am pus altă temelie a mântuirii decât aceea pe care a pus-o însuşi Domnul Isus? Care ar fi aceasta dacă nu e Petru pe piatra Cristos care stă în capul unghiului? „Nimeni nu poate pune altă temelie decât cea odată pusă” (I Cor. 3,11). Dacă nu ar fi Episcopul Romei temelia văzută după Cuvântul Mântuitorului, care alt episcop ar putea să fie? Care cetate episcopească a îndrăznit să poarte sarcina Bisericii? Fără Roma nu este nici Petru, Piatra Bisericii; fără Petru nu este nici Biserică; fără Biserică nu este Cristos. Aceasta este scrisă în sfânta Evanghelie, iară aceia „care vă turbură pe voi şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Cristos” după cum spune sf. Apostol Pavel (Galateni, 1,7), nu umblă întru adevăr.
Ar îndrăzni cineva să ne învinuiască, pe noi Episcopi şi pe voi fii ai Bisericii Române Unite, că am rupt unitatea în credinţă, că nu ne-am unit şi ne-am separat de Biserica lui Isus făcând ruptură? Dar ce este ruptura sau schisma dacă nu despărţirea de autoritatea legitimă bisericească, de care s’a despărţit Biserica Romei şi noi cu ea? Nu se găseşte pentrucă una singură este Autoritatea religioasă de care despărţindu-te ai lepădat Biserica lui Isus şi această Autoritate este Papa, Episcopul Romei, după Evanghelia Domnului Cristos.
Este vre-o cutezanţă care să învinuiască Ierarhii şi fiii Bisericii Române Unite cu vorba că sfânta Unire cu Roma i-a făcut mai puţin români, că i-a rupt de popor? Poate ar ajunge să ştim că oameni de seamă a unei naţii care nu ne-a iubit întotdeauna au mărturisit că Biserica unită a dat românilor din Ardeal conştiinţa că sunt un Neam, şi încă un neam nobil. Iară Supplex Libellus Valachorum, Piatra Libertăţii şi Memorandul îşi razimă fruntea pe prestolul Catedralei Mitropoliei Române Unite din Blaj.

Proba credinţei
Dacă ni-se cere acum socoteală de credinţa şi nădejdea noastră, ce avem să răspundem? Că îngeri din Cer să vină să vestească altă Evanghelie decât aceasta, să fie anatemă! (Galateni, 1,8) Răspundem că „Împotriva adevărului nu avem nici o putere; avem pentru adevăr” (II Cor. 13,8). În Evanghelie - tâlcuită de sfinţii Părinţi, de soboare şi de cărţile sfintelor slujbe - se găseşte întâietatea de putere a sfântului Petru şi a Urmaşilor lui. Aşa a zidit Isus Biserica sa: „Unde-i Petru acolo-i Biserica, unde-i Biserica, acolo-i Cristos” iară unde-i Cristos este Adevărul, Învierea şi Vieaţa. Evanghelia dela Matei, Cap. 16.6.18-19 precum şi Evanghelia dela Ioan, Cap. 21, v.15-17 sunt actul scris al întemeierii Bisericii şi Papalităţii. Iar noi, Iubiţi Fraţi şi Fii sufleteşti, trebuie să nu ne ruşinăm de Evanghelia lui Cristos (Rom. 1,16) căci „Cine se va ruşina de mine şi de cuvintele mele... şi Fiul omului se va ruşina de el” (Marcu: 8,38). Dacă ne facem vinovaţi împotriva acestui adevăr, dacă tăgăduim cuvintele Domnului cuprinse chiar şi numai în o singură pagină a sf. Evanghelii, dacă lepădăm o lege, o poruncă şi împuţinăm Descoperirea lui Dumnezeu şi numai cu un singur adevăr, ne-am făcut vinovaţi de călcarea întregii Evanghelii, de lepădarea credinţei întregi (Iacob: 2,10), deoarece am subsăpat temeiul credinţei, care este negreşelnica autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu. Evanghelia nu este lucru omenesc (Galateni 1,11), deci nu se poate pune la târguiala schimbăcioaselor noastre păreri omeneşti. Toate trebuie să le răbdăm pentru Evanghelia mântuirii ca să ne facem vrednici şi părtaşi de Ea, aşa cum Părinţii noştri au răbdat, cu ochii pe Crucea Domnului, în auzul cuvintelor: „Oricine mă va mărturisi pe mine înaintea oamenilor şi Fiul omului îl va mărturisi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, lepădat va fi în faţa îngerilor lui Dumnezeu” (Luca 12,8-9).
Legăturile noastre cu Papa, Episcopul Romei, nu sunt orânduiri omeneşti pe care să le putem schimba, ci orânduiri demnezeeşti, pentru cari datori suntem să suferim la nevoie ocări, bătăi, ameninţări, poate temniţă şi sărăcie căci aceasta înseamnă a preamări pe Isus Dumnezeu, înseamnă a-I dovedi iubirea nemincinoasă, înseamnă a ne chezăşui de acum şi a ne agonisi cu o trecătoare suferinţă o veşnică mărire, mai presus de orice măsură (II Cor. 4,17), căci „Durerile ceasului de faţă nu pot să stea în cumpănă cu mărirea ce va să se arate pentru noi” (Rom. 8,18).

Chiemarea Crucii
Să ținem deci cu tărie mărturisirea credinței păstrată cu sânge și năcaz de Părinţii noştri, ca noi să nu umblăm întru întunerec, iară fiii şi nepoţii să nu arunce blesteme peste noi că am lepădat sfânta moştenire a credinţei celei drepte şi adevărate. „Cu ochii aţintiţi asupra lui Isus, începătorul şi plinitorul credinţei, care a suferit Cruce, neţinând seamă de ocara ei” (Evrei 12,2) să staţi alături voi Fraţi Preoţi ai Domnului, de Episcopii Romei Unite, întăriţi pe temelia ei care este Petru prin urmaşii lui, Papii din Roma. Ca fii ai împărăţiei să nu avem duhul sfielii, ci veseli, privind veşnica moştenire, să mărturisim credinţa în „Una Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică”, fără să ne lăsăm ademeniţi de poftitorii de măriri deşarte care nu din dragoste faţă de sufletele noastre şi de Neamul nostru vor să ne prade sfânta moştenire a Unirii.

Pregătirea sufletului
Să nu ne împovărăm cu griji; nici deşartele înţelepciuni şi filozofia să nu ne fure minţile noastre (Coloseni 2,8), ci să avem încredere în Acela care a spus: „că nu îngăduie să fim ispitiţi peste puteri” (I Cor. 10,13). Şi dacă încercarea s’a abătut sau se va abate asupră-ne, să citim cuvântul Scripturii: „Domnul ne judecă şi ne pedepseşte ca să nu fim osândiţi împreună în lume” (I Cor. 11,32), căci „Dacă nădejdea noastră întru Cristos este numai pentru vieaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Cor. 15,19).
Datori suntem apoi, Veneraţi Fraţi şi Iubiţi Fii credincioşi ca la încheierea Cuvântului Nostru de Mărturie, să vă îndemnăm stiruitor să nu daţi prilej celor din afară să prigonească credinţa noastră. De aceea repetăm cuvintele celui dintâiu Papă, a Sf. Petru: „Supuneţi-vă pentru Domnul oricărei întocmiri omeneşti... căci aşa este voia Domnului” (Petru I c.2 v.13-14). Iară tu, o Simone Petre, care conduci Naia Bisericii în al peste 260-lea urmaş, cum Ţi-a încredinţat Domnul, „Ca nimeni - dintre noi - să nu se clatine de turburările de faţă” (Pavel Tesal. 3,3), şi întăriţi prin arhipăstoreasca-Ţi binecuvântare să luptăm lupta dreaptă a credinţei (I Tim. 6,12) iar „Dumnezeul păcii să zdrobească repede pe Satana sub picioarele noastre” (Rom. 6,20).
Darul Domnului Nostru Isus Cristos cu voi cu toţi:
Unirea credinţei şi împărtăşirea Spiritului Sfânt cerând, pe noi înşine şi unul pe altul şi toată vieaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

Amin.

Dată de Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, anul Domnului 1948.

Gaudeamus igitur (Să ne bucurăm aşadar) că în fruntea Diecezei de Cluj-Gherla am avut un asemenea păstor, un model atât pentru preoţii şi credincioşii din protopopiatele subordonate precum Protopopiatul Greco-Catolic de Bistriţa cât şi pentru întregul cler şi întreaga populaţie din Provincia Mitropolitană de Blaj - Mica Romă, care prin Maica Romă ne-a readus în matca naţională, apărând ce-i mai sacru pentru un popor: limba, limba sfântă românească adusă la locul ei, pe care-l merita în viaţa românească, fiind urmaşa limbii latine adusă de coloniştii romani în străvechea vatră a Daciei Felix.
Împreună cu ceilalţi cinci episcopi (Rusu, Aftenie, Bălan, Frenţiu, Suciu), Iuliu Hossu caută să-şi apere preoţii, scriu împreună proteste adresate guvernului, ca cel redactat la conferinţa episcopală din 17 iunie 1948 la Oradea sau cel din 3 octombrie 1948, trimis lui Petru Groza, primul ministru şi lui Parhon, în care condamnă Persecuţia căreia-i erau victime Biserica Greco-Catolică şi oamenii ei.
La 29 octombrie 1948, Episcopul Iuliu Hossu, devotat Bisericii şi Naţiunii este arestat la ora 1:30 noaptea la Bucureşti, în casa fratelui său Ioan Hossu, după ce reorganizase administraţia Diecezei, achiziţionase Sediul Episcopal, construise Academia Teologică, rămăsese în teritoriul ocupat de maghiari la 1940, fusese ales membru al Academiei Române în 1945.
De altminteri între 27 şi 29 octombrie 1948 sunt arestaţi şi ceilalţi episcopi ai Bisericii Greco-Catolice, respectiv: Alexandru Rusu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu şi Ioan Bălan, alături de ceilalţi şase episcopi consacraţi în clandestinitate în închisorile comuniste printre care: Tit-Liviu Chinezu, Iuliu Hârţea, Ioan Dragomir, Ioan Chertes, Ioan Plescaru şi Alexandru Todea.
A urmat apoi traseul penitenciarelor comuniste.
În primul rând au fost închişi toţi episcopii, cu pază militară la Dragoslavele, într-o vilă a Patriarhiei, fiind apoi transferaţi la Căldăruşani, mănăstire ortodoxă transformată în penitenciar, cu pază militară şi cu sârmă ghimpată de jur împrejur, prin care trecea curentul electric spre a fi electrocutat cel ce ar fi încercat să sară gardul.
Tot cu pază militară sunt aduşi alţi înalţi prelaţi precum protopopi şi canonici alături de preoţi cu înaltă pregătire teologică la mănăstirea Neamţ, transformată de asemenea în penitenciar pentru clericii greco-catolici.
În mai 1950, episcopii greco-catolici au fost duşi în infernul de la Sighet, acel oribil penitenciar comunist, groapa comunistă a elitei româneşti, printre care Iuliu Maniu, fost timp de 18 ani avocatul Mitropoliei Greco-Catolice, cu sediul în Blaj, principalul lider naţional în Marea Adunare de la Alba-Iulia, preşedinte al Consiliului Dirigent din Transilvania, până la integrarea Transilvaniei sub formă deplină în structurile statului naţional unitar român, prim-ministru al României Dumitru Brătianu, mare istoric din distinsa familie a Bătienilor, care a dat un prim-ministru în timpul războiului de independenţă şi altul după Marea Unire din 1918.
Dacă la Dragoslavele şi Căldăruşani condiţiile de viaţă erau mizerabile, cele de la Sighet erau catastrofale, acolo urmărindu-se distrugerea fizică şi morală a deţinuţilor, practicându-se formele cele mai abjecte de foame permanentă, mâncare infectă, frig glaciar, percheziţii frecvente, izolări în spaţii lipsite de lumină şi căldură, plimbări prin curtea penitenciarului cu capul aplecat şi mâinile la spate, lipsă de asistenţă medicală, cei atinşi de diverse afecţiuni fiind sortiţi unei morţi sigure. Aşa a supravieţuit timp de cinci ani Prea Sfinţitul Iuliu Hossu.
În 1955, sub influenţa Conferinţei de la Geneva, episcopii greco-catolici sunt scoşi - cei rămaşi în viaţă - de la Sighet şi trimişi la Bucureşti, ca apoi să fie trimişi din nou la 1956 în mănăstiri ortodoxe transformate în penitenciare pentru greco-catolici, Episcopul Iuliu Hossu fiind dus din nou la Căldăruşani, în acea „căldare” în care urma a se stinge marele erou al Naţiunii Române şi martir al Bisericii Catolice, prinţul Bisericii Greco-Catolice!
În 1968, când s-au împlinit 50 de ani, o jumătate de secol de la Marea Unire din 1918, Iuliu Hossu spera a fi eliberat, spre a putea merge la Alba-Iulia, unde la 1 Decembrie 1918 a prezentat Proclamaţia de Unire.
I s-a condiţionat eliberarea în schimbul acceptării propunerii de a fi numit mitropolit ortodox de Iaşi! Propunere natural refuzată, prin atitudinea sa plină de demnitate, de autentică demnitate naţională.
În 1969, Papa Paul al VI-lea l-a numit pe Episcopul Iuliu Hossu Cardinal al Bisericii Catolice „in pectore” (în secret).
În 1970, la 28 mai îşi dă sufletul în mâinile Creatorului, nu înainte de a transmite episcopului Alexandru Todea cuvintele: „Lupta mea s-a terminat, lupta voastră continuă.” Într-adevăr, în condiţiile oferite de bruma de libertate Bisericii Greco-Catolice, de după evenimentele din decembrie 1989, Alexandru Todea va prelua ştafeta oferită de primul cardinal român, devenind al doilea cardinal român, într-o luptă lungă şi grea cu conducerea criptocomunistă a României, rămasă tributară practicilor comuniste, luptă care l-a condus încet dar sigur la moarte, dându-şi sufletul în mâinile Creatorului la 22 mai 2002, fiind înmormântat la 28 mai 2002 ca un semn de continuitate cu primul cardinal român, Episcop dr. Iuliu Hossu, trecut în eternitate la 28 mai 1970.
La 7 ani de la trecerea în eternitate a Episcopului Iuliu Hossu s-a produs marele cutremur de la 4 martie 1977, care s-a propagat cu mare intensitate în capitala României la Bucureşti, unde episcopul era înmormântat la Cimitirul Catolic Belu. Erau 7 ani de la trecerea în eternitate a ultimului din cei 7 episcopi greco-catolici români morţi în faimă de martir întru Cele 7 Coline ale Cetăţii Cetăţilor: ROMA, maternă şi eternă!
Acel cutremur produs la 4 martie 1977 era la 33 de ani de la atacarea Teologiei Greco-Catolice din Cluj, în ziua de 4 martie 1944, de către studenţi şovini horthyști şi când Episcopul Iuliu Hossu ieşind din Catedrala Episcopală „Schimbarea la Faţă” a fost scuipat de un student şovin horthyst.
Acel cutremur din 1977 era la 33 de ani de la acel eveniment dureros din Cluj, cifra de 33 amintindu-ne de Isus Cristos, crucificat la 33 de ani şi de Iuliu Hossu, care avea 33 de ani la 1 Decembrie 1918, când a fost ales spre a prezenta Proclamaţia de Unire a Transilvaniei cu Ţara-Mamă, România, şi spre a saluta fraţii din Basarabia şi Bucovina Integrală uniţi pentru eternitate cu Ţara-Mamă, România! La 27 Martie 1918 şi 28 noiembrie 1918!
O asemenea personalitate precum primul cardinal, Iuliu Hossu nu are moarte. El trăieşte de-a pururi printre noi, însufleţindu-ne aspiraţiile spre un viitor luminos al patriei noastre dragi, ROMÂNIA!

Liviu-Simion Pop - Bistriţa
Fiul preotului greco-catolic Simion Pop,
martirizat în închisorile comuniste
pentru dreapta sa credinţă catolică

Iuliu Hossu
erou şi martir

Mesajul poeziei:
Credinţa noastră este viaţa noastră
E aceea din străbuna ROMA

-1-
Credinţa noastră este viaţa noastră.
Răsună-ecoul sfânt acum din nou,
Ecou transmis prin vocea sa măiastră
De-un demn creştin şi-al Ţării brav erou!

-2-
Iuliu Hossu e, cu-al său mesaj întru credinţă,
Nume ce s-a impus întru eternitate;
Ţara ce cunoscu al său elan şi-a sa voinţă,
Avu de cunoscut că i s-a făcut sfânta dreptate!

-3-
Nu este stea pe cer să strălucească atât de tare,
O rază sfântă de lumină în Ţară a adus,
Apostol al credinţei în lumea asta mare,
Sacru îndemn de-a duce crucea ce-o avem de dus!

-4-
Tot ce-a făcut spre Ţară şi spre Naţiune
Rămâne încrestat în inimi şi-n simţiri.
Acel sfânt nimb de caldă-nţelepciune,
E dar dumnezeiesc spre-a noastre deveniri!

-5-
Suprema cale-n viaţă e credinţa
Transmisă din străbuni spre strănepoţi,
E darul sfânt ce ne-a-ntărit conştiinţa,
Virtuţi ne-a dat, creştini, dar pentru toţi!

-6-
Iuliu Hossu e un exemplu viu şi cald,
Altar va fi-n credinţa cea adevărată.
Ţara, credinţa prin el vom fi aflat:
A fi un bun Român, un bun Catolic laolaltă!

-7-
Nu vom uita nicicând al tău exemplu,
Odă ţi-aducem, fiii dulcii Românii.
Acolo Sus în plan celest şi-n plan terestru,
Sfânt tu vei fi căci sfânt ai fost de când te ştim!

-8-
Tu ai luptat pentru credinţă şi a ta naţiune.
Rămas-ai cu ai tăi la bine şi la greu,
Ăst’ fapt avut prin a ta-nţelepciune
E nimbul sacru ce te-a însoţit mereu!

-9-
Avem cu noi în sufletele noastre
Cardinalul, pe primul cardinal român, martir,
Erou român, Martir catolic printre astre.
E dar dumnezeiesc legat prin al său sacru fir!

-10-
Avem prin el şi prin martirii MICII ROME
Dreptul de-a fi stăpâni pe sacra moştenire.
Isus n-a predicat să se transforme
Noul Său Testament apoi în întreaga omenire!

-11-
Scut sacru a fost al nostru cardinal,
Temeri în lupta vieţii prin el au dispărut.
Român creştin, din MAICA ROMA, care la orice val,
Ăl sfânt curaj ne-a dat tărie şi nu ne-am pierdut!

-12-
Biserica şi Ţara prin el va dăinui.
Ura-ntre noi alimentată de străini
Nu-şi are locul, e timpul de-a pieri,
Având în frate ochi curaţi şi nu haini!

-13-
Români, dar să ne bucurăm de sfânta libertate,
Orori, teroare dispară-n Ţară pentru toţi,
Martori să fim cu toţii în sacra unitate,
Adevăr, dreptate răsune-n Ţară-n orice colţ!

Liviu-Simion Pop