Noi și... a zecea Poruncă

,,Să nu poftești casa aproapelui tău, nici 

 nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici

roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui și                                            

nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”

 (DECALOG, Exod, 20.17)

         ,,-Ai, dom’ profesor, - îmi zicea un elev al meu- păi dacă ar ține oamenii această poruncă, mai mult de jumătate din toate relele ar dispărea de pe pământ.”

        Avea dreptate elevul, iar uitarea acesteia ne poate aduce mari neplăceri  și  poate chiar sfârșitul existenței.

        Ultimele decenii de secol XIX și începutul următorului, au adus în tânăra societate românească o serie de drame morale răsunătoare la care ne-am referit: drama lui Eminescu (1889), a lui Alexandru Odobescu (1895), cea a lui Hasdeu (d. 1907) și apoi a poeților St. O iosif și D. Anghel (1911 și  respectiv1914). Cazuri celebre,  demne de a fi ecranizate, dar câte asemenea rămân neștiute și la fel de tragice?

        (Acum doi ani, un bărbat de la Sigmir mi-a săpat grădina. La un pahar de vorbă, cu greu, mi-a relatat cazul lui, pretabil pentru un scenariu de film. Căsătorit de vreo zece ani, au convenit ca soția să se angajeze la un patron bistrițean. După o vreme, din amabilități în amabilități, soția a acceptat avansurile patronului și l-a abandonat pe cel ce i-a fost soț, preferând o stare materială mult mai bună.)

        Vom examina acum un caz celebru, ultimul pomenit din seria de mai sus, din care am avea multe de învățat și care a cutremurat societatea românească de la începutul  secolului trecut (al XX-lea). In cauză au fost doi mari poeți români, bine cunoscuți în societate: Stefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel. Liviu Rebreanu  a proiectat chiar un roman, incitat  de caz (,,Șarpele”).

        Să observăm cu atenție cum alunecăm în greșeli sau păcate mari, tocmai fiindcă uităm cele zece porunci, ușor de reținut de altfel, pe care Domnul IISUS le-a redus la două, niștită și chiar fericită: dragostea de Dumnezeu și de aproapele.

       Examinând cazul, să nu aveți cu dv. și să nu aruncați cu pietre, ci să avem compasiune, empatie pentru toți protagoniștii și slăbiciunile care aduc așa de multă suferință.

        Cei doi amici, St. O Iosif și D. Anghel (,,poetul florilor”) se întâlnesc în capitala artelor, la Paris, în 1901. Deși sunt două temperamente diferite (un melancolic și respectiv un coleric), se bucură de a se fi întâlnit. Sunt tineri, sociabili, poeți, între mulți alți români care  populează cu veselie Orașul Luminilor. Între cei doi va începe curând și o rodnică prietenie litereară, pe fondul amiciției personale. 

Dimitrie Anghel

        După multe funcții mărunte ocupate în București, în  1902-1903 îl aflăm pe St.O Iosif custode al Bibliotecii Fundației Universitare de la București. Într-una din zile servește cu cărți o studentă frumoasă, de care se îndrăgostește fulgerător: Natalia Negru. Se pare că amicul Dimitrie Anghel, văzând-o, cum era o fire spontană, a aspirat și el la prietena lui Iosif, dar Natalia Negru l-a ales în cele din urmă pe Iosif,  fire delicată, arătos îndestul și cult. Știa limbile franceză, germană, maghiară, din care a și tradus. S-a înscris de două ori la Facultatea de Litere, dar nu și-a finalizat studiile;

Natalia Negru și fetița Corina(1910)

                    ,,Spune-mi, dragă rândunea

                   Care zbori în preajma mea...

                   O să-mi ajute Dumnezeu

                    Să-mi pot alcătui ca tine,

                    Un cuib al meu?”      

.….se întreba patetic St. O Iosif  în poezia ,,Cântec”.

          Anghel era tipul clasic de boem, intempestiv, vulcanic, cu o barbă-cioc tip Lenin, talentat... În mai 1904, St. O. Iosif și Natalia Negru se logodesc, iar în iulie, același an, se căsătoresc.

        Amiciția dintre cei doi poeți lirici a fost rodnică din punct de vedere literar și ca durată, până în 1910, un deceniu. Opera lor poetică comună este ,,Caleidoscopul lui A. Mirea” -poezii, ca și alte creații poetice disparate, și chiar o dramă, ,,Cireșul lui Luculus”, toate semnate cu misteriosul pseudonim A. Mirea..

               Multă lume s-a întrebat dacă este posibil ca doi autori să poată ține împreună același toc de scris. Fratele lui D. Anghel, Paul, care era și medic, a explicat târziu ,,minunea”. Anghel era cel care improviza năvalnic, inspirat, ca și Nichita Stănescu mai târziu,, uneori în  picioare, declamând, iar Iosif nota calm și șlefuia diamantele lirice rezultate. ,,Fratele meu nu publica nimic fără să fi fost supervizat de Iosif.”- explica medicul Paul Anghel.

        Dacă tot suntem aici, la literatură, semnalăm și opere ale lor separate. St. O. Iosif a fost  premiat de două ori de Academie, pentru ,,Poezii”(1902) și ,,Credințe”(1906).. Cea mai importantă realizare a lui Iosif a fost însă volumul ,,Patriarhale”, cu peisagistică  și delicate cântece de leagăn pentru fetița lor, Corina, născută-n 1905, la doi ani după căsătorie:

                ,,Cântcul ce-ades ți-l cânt,

                 Când te-adorm în fapt de seară,

                 Puiule, e-un cântec sfânt,

                 Vechi și simplu, de la țară.

                 Mama mi-l cânta și ea

                  Și la glasul ei cel dulce,

                  Puiul ei se potolea,

                  Și-o lăsa ades s-l culce.”

                                       (Doină)

       Pentru D. Anghel, memorabil rămâne volumul de poezii ,,În grădină”, în urma căruia i-a rămas numele de ,,poet al  florilor”:

      ,,De câte ori deschid portița și intru în grădină,

        Îmi pare că florile-mi dezmiardă ochii.

        O fantezie uriașă le-a dat un strai la fiecare

        Și fete nu-s în toată lumea să poarte mai frumoase rochiâ.”

        Atâta delicatețe lirică avea să se transforme însă pe încetul, într-o... tragedie. Socotind -probabil- că un certificat de căsătorie este un scut al căsniciei, Iosif și Anghel  se ocupau frenetic cu creații poetice, iar Natalia Negru mai aducea niște cafele sau un mic dejun pentru Sisifii care se trudeau ,,,să urce” Olimpul zeilor și Muzelor. Sunt lucruri normale, care țin de civilizație și politețe, am zice.  Vrăjmașul cel neadormit, care pururi stă la pândă, a început a-și vârî coada,  uitată  fiind a 10 a Poruncă din Decalog:

        ,,Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău: nici nevasta lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici asinul lui și nimic din ce este al aproapelui tău.” Poruncă, adică ordin, cum spunem astăzi.

        Cum Anghel era celibatar, iar Iosif trecea prin niște probleme de sănătate, Natalia Negru a cedat avansurilor cui nu trebuia, mărturisindu-se apoi soțului ei  și, după mari neplăceri, survenind divorțul, care se pronunță la 21 iunie 1911.

        In cartea sa de aduceri aminte: ,,Helianta- două vieți stinse”, Natalia N. se explică:

        ,,Pândisem un moment și mărturisisem lui Iosif că nu-l mai pot iubi din pricina firii lui de boem dezordonat (sic! Sunt și boemi...ordonați?n.n.))...Se neglija complet ca sănătate, ca higienă, ca tot. El era bolnav săracul, dar eu nu știam. Eu îl iubeam ca pe o soră. Pare-se cî nici el n-ar fi voit mai  mult.”

         Am priceput, am priceput, stimată doamnă... Dacă însă la război (că și viața e tot  război) unul e rănit și cade, colegul îl ia în brațe sau cum poate și încearcă a-l scoate din raza morții. Noi pentru ce nu facem așa într-o căsnicie? Dacă știm că aici e o lume în care dăm teste zilnic în fața lui Dumnezeu, nu trebuia să ne gândim că această cădere a soțului este o testare severă a loialității noastre?

               După divorț, Natalia Negru își ia fetița de cinci anișori, Corina (n. 1905) și pleacă la Paris. Suntem în 1910. După câteva luni, regretă și încearcă o salvare a căsniciei. Îi  scrie lui Iosif, cerându-i să vină după ele la Paris. Orgolios, acesta refuză, iar la  3 noiembrie din același an, Natalia Negru se căsătorește cu Dimitrie Anghel. (,,Anghel – mărturisea ea tot acolo- era volubil și picant. Acidulat ca o șampanie. Fapt e că morbidezza lui Iosif mă desprinsese de el. Încet-încet, ajunsesem să-i las lui sentimentalismul și lui Anghel erotismul.”

        St. O Iosif a suferit cumplit după dramaticele evenimente din 1911, până  în 1913, când avea să se stingă pe un pat de spital, în urma unui anevrism cerebral:

        ,,Să-i spui că nici să o blesteme,

        Nici ură n-ar putea să-i poarte,

        Ci plânge sângerat și geme

        Și o s-o cheme pân-la moarte.

             Și ce sălbatic a iubit-o

        În patima-i mistuitoare

        Și cum ea însăși a zdrobit-o

        Și a călcat-o în picioare!”

        La începutul căsătoriei Nataliei Negru cu Dimitrie Anghel, daimonul cel neadormit, care i-a adus până aici, a stat ascuns, dar apoi s-a arătat sălbatic în relația lor prin crize isterice de gelozie otheliană de ambele părți. Haideți să-i ascultăm ,,ca la Tribunal”(zice Florentin Popescu). Întâi ea:

        ,,Nu-mi plăcea de loc capul lui de satir, cu barbiș spaniol, cu fața de harap, cu ochii oblici și pătrunzători, de fachir. Avea o inteligență de o rară cruzime. Mă tortura cu vorba, zvârlea numai cuțite...”

        (Dar, întrebăm noi, pe unde o fi bărbatul ,,volubil, picant, acidulat ca o șampanie” de altădată?)

        ,,Mai multe zile m-a ținut încuiată în casă, singură, ca într-un turn, sfâșietor despărțită de fetița mea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsă. Simțeam pașii lui, când venea acasă și asculta ca să știe ce fac, auzeam ușa închizându-se după el. Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem să-l ador...”

        La rândul lui, Anghel îl urăște sălbatic pe fostul său prieten și colaborator, aruncând vorbe ce nu se pot scrie și crezând că toate relele i se datorează lui(!), fiind gelos pe fostul ei soț și pe ea, așa cum i s-a plâns lui Eugen Lovinescu::

         ,,E rea, rea! Din primele zile a început să mă persecuteze la prieteni, de care voia să mă izoleze. A scos din poeziile mele ce era blond, socotind că e vreo damă ascunsă a mea...”

        Într-o zi, i-a văzut o cheie cu un număr. A crezut că e de la vreun hotel, unde... Târziu, după un scandal monstru, Anghel și-a adus aminte că e de la biroul lui, recent primit la serviciu. Deși merg la fața locului, Nataliei nu-i pare bine că n-a avut dreptate

         ,,Gelozia sălbatică cu care mă persecuta, nu provenea din iubire, ci dintr-o răutate elementară, din nevoia de a chinui” zice Anghel și vrea să divorțeze.

        Vine momentul culminant. Ea: ,,Manifest îmi arăta că nu-l mai interesez, îmi povestea ca să să mă umilească, cele mai  recente aventuri ale lui. I-am spus: dacă contini cu astea, plec imediat”. Mi-a răspuns: ,,Dacă faci un pas, te împușc!” Am crezut că glumește și am mers spre ușă. El însă a scos revolverul și a tras. Eu am căzut.”

        Glontele, tras pe alături, doar ca s-o sperie a  lovit rama de metal a patului, a ricoșat și a lovit-o în fesă. Crezând că a omorât-o, de frica pedepsei, Anghel și-a tras un glonte în inimă. De pe patul de spital i-a mai trimis bilețele, rugându-se să-l ierte și dorindu-i însănătoșire, bilețele la care ea nu a răspuns. A murit după două zile, la spital, îngrijit fiind de fratele său medic, Paul. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași, urmat de o mulțime de prieteni. Era anul 1914. O femeie i-a strigat Nataliei în față: ,,Mizerabilo, care omori pe toți oamenii mari ai țării!”.

        Presa vremii vuia după cele întâmplate.

           (În 1916,  când zepelinele germane zburau pe deasupra Bucureștiului, Corina, fetița de  11 ani a Nataliei Negru și a lui Iosif, vru să treacă strada și este lovită mortal de o schijă a unei bombe  ce tocmai explodase.  (E iarăși  suferința celor mai nevinovați pentru păcatele celor mai mari, ca în cazul Iuliei Hasdeu?)

        Supraviețuind celor doi poeți,  Natalia Negru va publica în 1921, volumul de amintiri, poate ca o căință târzie: ,,Heliantha”(adică floarea soarelui: helios+anthus(floare), arătând ,,că ea însăși a fost ca această plantă, rostuindu-și viața  după cei doi sori: Iosif și Anghel”(spune același Florentin Popescu).

        Supraviețuind celor doi soți ai ei, ea însăși va scrie poezie, va traduce (inclusiv din Ovidiu), fără a se mai căsători. plecând din această lume în 1962.

        Într-un proiect de roman pe această temă, Llviu Rebreanu  și-o închipuia căsătorită cu un bogătaș bădăran, ca o contrapondere la cei doi artiști ai cuvântului pe care i-a iubit. Faptul că a trăit în solitudine atâția ani, ne face să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului binecuvântat: ,,Nu judecați și nu veți fi judecați, nu osândiți și nu veți fi osândiți, iertați și vi se va ierta.”