Nostimade în onomastică

Dacă vara aceasta e mereu senină, haideți să ne amuzăm oleacă pe seama numelor noastre, care, nu odată, auzindu-le, citindu-le, ne îndeamnă la zâmbete.
Când unele nume de familie, ieșite din comun, sunt purtate de oameni de rând, ele nu au așa efect precum în cazul unor notabilități, demnitari; de pildă: domnul subsecretar de stat Podoabă, domnul primar Falcă, domnul judecător Greblă, domnul președinte Făgădău etc. etc. Așa au preluat numele de la tatăl și merg cu el mai departe. Se întâmplă și altfel: într-o localitate din județul nostru sunt multe familii care se numesc Cocoi; ei bine, un tânăr Cocoi, devenit jurist la Cluj, obține schimbarea numelui în Mănescu, fapt pentru care tot tribul de acasă s-a supărat definitiv pe el.
Ajuns la nume cu o astfel de rezonanță, îmi amintesc de o secvență de tot hazul din primele zile ale studenției mele. Condica de prezență a grupei mele încă nu era gata, așa încât, la primul seminar de limba rusă, asistentul ne cere să ne rostim numele, ca, până una alta, să le aibă într-un carnețel personal. La un moment dat proaspătul meu coleg oltean, Gigi Bâcoi, își spune numele, cu o repeziciune de fulger. Domnul de la catedră nu a reținut decât prima silabă și zice: „Bâ și mai cum ?” Cel întrebat rostește silaba finală, adică restul. De aici apoi s-a iscat un râs de minute întregi, încât, decanul, care tocmai trecea pe coridor, a deschis ușa să se lămurească ce harababură se întâmplă în sală. După ce a aflat de întâmplare, s-a retras cu gura până la urechi.
Originea unor astfel de nume e, desigur, diferită; poate veni de la o poreclă, de la locul de baștină, de la o întâmplare. Iată, numele meu: despre care știu de la sătenii din Dumbrăvița, localitate cu nu puține familii Cotuțiu. Cică, o văduvă avea o căsuță departe de sat, la poala unei păduri, într-un cot al ei. Când cobora la biserică, ținea să spună unora-altora: „Copilașii mei stau acolo, în cotuțul acela.” Apoi, numelui i s-a adăugat finalul „iu”. În cei câțiva ani nenorociți de stăpânire horthystă, pe legitimația tatălui meu era scris Kotuc Miklos. Când m-a adus barza pe lume, tatăl meu a fost așa de fericit, încât două zile a tras o băută strașnică cu notarul din Beclean, și abia la spartul târgului au mers la primărie să mi se întocmească certificatul de naștere. Încă sub vraja lui Bachus fiind, notarul a uitat să scrie numele întreg, abia ulterior constatându-se că pruncul (adică eu) se numește Cotuți. Au trecut ani de zile până când, printr-o hotărâre judecătorească, să mi se adauge acel „u” uitat în paharul de vin cândva. Aceasta a presupus apoi alte certificate de naștere, al meu, al fetițelor, cel de căsătorie, alte buletine, corectarea numelui pe diploma de la facultate, pe cartea de muncă. Personajul „u” mi-a cam dat de lucru.
Nume nostime, dar care sunt percepute ca fiind normale, obișnuite, se găsesc și în onomastica maghiară, basarabeană, franceză, engleză etc. Am găsit într-un ziar de la Chișinău următorul titlu: „Interviul domnului Puică luat domnului Găină.” La Paris aflându-mă, urma peste o zi-două intrarea gratuită la celebrul Luvru pe bază de legitimație de profesor. Prietenii de acolo mi-au ticluit o legitimație (cu fotografie, ștampilă) pe numele Xavier Quatreponts (adică Patrupoduri). Voila !