Nu doar Alzheimer...

În anul acesta se încheie două decenii de la trecerea în lumea celor drepți a lui DAN SPĂTARU.
Generațiile „mai proaspete” nu prea știu de el, despre omul și cântărețul celebrelor melodii de altădată „Drumurile noastre” sau „Te așteaptă un om”.
În ultimii săi ani de viață (65) a fost marginalizat și a trăit în sărăcie; nu acceptase să fie alături de colegi care proslăveau instanțele politico-administrative ceaușiste și nici popândăii postdecembriști.
În zilele acelea, de septembrie 2004, eram așa de afectat de dispariția lui, încât am ținut „să mă răcoresc” publicistic. Din acest fond psiho-somatic a țâșnit un text pe care l-am intitulat (foarte dur...): „Cuvântul, sunetul, prostia, disprețul ucid, umilesc sau răsplătesc.” ( Apropo de titlu: fiecare cuvânt e atât de insinuant, de anticipativ, pentru astăzi...) L-am propus cotidianului bistrițean” „Răsunetul”. Și a fost îndată publicat; contam, ca dintotdeauna, pe probitatea profesională a redacției.
Îmi rezum frazele de atunci, încredințându-le (din nou) acestei publicații, din reflexul de a nu fi... duios cu nevindecata aură de pigmei a nu puțini dintre cei care decid asupra vieții noastre cea de toate zilele. Iată:
Moartea lui Dan Spătaru îmi provocase (a câta oară ?) resentimente și vioaie consternare pentru maniera în care, pe verticala istorică a românilor, nu puțini dintre demnitarii noștri au luat (sau nu) atitudine față de mari personalități ale culturii noastre.
Boierul cronicar Miron Costin este descăpățânat în 1691, din ordinul unui execrabil domnitor al Moldovei și care după o jumătate de zi de la execuție se văicărea ce greșeală săvârșise (Oricum, să nu-i fie țărâna ușoară !).
Antim Ivireanu (secolul XVIII), prin „Didahiile sale” a pus bazele oratoriei românești, dar, oricât de Mitropolit al Țării Românești a fost, nu a scăpat de sabia otomanilor.
Nicolae Bălcescu , voind să revină în țară, după revoluția de la 1848, moare la Palermo și este aruncat într-o groapă comună.
Să urcăm pe fușteii lui Cronos până la Nicolae Iorga, ucis (cică) de legionari. Sunt și alte variante pe seama acestei crime.
Marea prozatoare din perioada interbelică, Hortensia Papadat Bengescu, moare în anii cincizeci staliniști în „profundă” sărăcie.
Vasile Voiculescu - un alt sfânt al culturii românești - face pușcărie în vreme
postbelică, iar operele sale fundamentale apar postum.
Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade nu sunt primiți în țară, încât câteva generații sunt lipsite de contactul cu operele lor.
Lucian Blaga e interzis să publice în anii comuniști, până aproape în pragul morții.
Constantin Noica și N. Steinhard fac pușcărie pentru că nu au agreat regimul ceaușist. (În schimb, lingăi de genul M. Sadoveanu, G. Călinescu, Tudor Arghezi, după ce au trecut prin vremelnice frustrări cetățenești, au ajuns să guste din „dulceața” bolșevică, lălăind pe placul demnitarilor la putere. De aici putem urca pe fușteii slugărniciei, unde-i întâlnim pe alde Mihai Beniuc, Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Etc...
Alte „taine” supravegheate de demnitarii vremii: Îl ucidem pe „mânzul” Nicolae Labiș, împingându-l sub roțile unui tramvai. Îl ucidem pe Marin Preda, înăbușindu-i suflarea cu o pernă în odaia sa de la Mogoșoaia.
Inevitabil, treci privirea peste hotarele țării. Marii artiști sunt ținuți ca pe palme. La noi, după ce au ajuns la vârsta pensionării, sunt considerați epave și se târăsc de la o zi la alta. Din când în când, „organele” mimează case de odihnă și creație, întâlniri culturale, expoziții.
După ce Dan Spătaru a încântat - uneori până la lacrimi - sufletul românilor, moare sărac și mâhnit pentru condiția în care a ajuns în acești ani postdecembriști. Cred că, totuși, a plecat „dincolo” cu încredințarea că numele lui va rămâne în patrimoniul valorilor naționale.
Deocamdată, prezentul e ambiguu, viitorul incert. Îmi amintesc de o zicere din anii mei de licean. Se punea întrebare „Știi ce-a zis Dabija?” Drept răspuns, urma un vers încheiat cu „grija”, dar precedat de un verb... rușinos.