O clipă a simfoniei

La Editura Gens Latina din Alba Iulia, coordonată de directorul Virgil Şerbu Cisteianu, a apărut volumul de versuri „Zgomotul clipei”. Poetul Sorin Mugurel Bota reuşeşte să aducă cuvântarea literei prin intermediul versurilor care descoperă o lume a contrastelor, atât a bucuriei, cât şi a suferinţelor. În clipele grele „Doamne te strig încărunţind”, iar rugăciunea este însoţită de gândul ce se zbate la capătul lumii „cu lacul frunţii prinzându-se de cer”. Sufletul plin de lumină răzbate în lumea instantaneelor apocaliptice, iar „Caii parcă pasc tăcerea”, când cuvântul prea plin „Şi lacrima şi truda şi durerea” sunt însoţite de steaua oglindită în cuvântul pământului. Poezia lui Bota răzbate dincolo de gândurile imediate întru împlinirea lucrurilor creaţiei divine încă de la facerea lumii: „Începând începutul de la sfârşit/ Începând sfârşitul de la început/ Să ne iertăm ca şi când nu am mai fi”. Visul ultimei fărâme de speranţă readuce pe pământ aripile din umerii suferinţei întru extazul omului poet. Când timpul încremeneşte, cuvântul are puterea de a relua energiile solare: „Ne cernem veacul/ Separând orele pierdute în zadar/ prin ce avem/ şi nu este al nostru”.

Poetul propune o simfonie a culorilor literei în care „braţul îşi alină încleştarea/ Răsărind firul de iarbă”, moment în care păsările cerului se întorc pe drumul zilei acasă întru bucuria auzului şi a privirii. Învierea vine cu exuberanţa clipei eterne şi nădejdea veacului ceresc: „Credinţa de Înviere cu lumânări aprind/ Când viaţa peste moarte în piepturi se cuprinde/ Vinul şi pâinea lumii în lume împărţind/ Nedespărţita taină ne va învia în minte”. Un zbor spre luna gândurilor unde pescăruşii se roagă pe aripi de vânt întru eternitatea cuvântului. Prin sita de stele, florile tristeţii „au strâns pe opincă parfumul albastru” întru deschiderea semnificaţiilor cărţii răspunsurilor şi mângâierea dorului prin răsfoirea paginilor de vânt.

În poezia lui Bota se aude marea trăind, iar stâncile pierdute sunt regăsite întru redescoperirea speranţei ce se zbate pe aripa firavă a lumii. Când nu poţi trăi decât prin cuvinte, iar cuvântul este însăşi divinitatea, colinzi cu glasul amintirii: „E ziua mai albă ca neaua/ Copil te-ai născut din lumină/ Lumină să porţi din lumină/ Drum colindat şi cu steaua”. Una dintre cele mai emoţionate poezii este cea dedicată mamei, fiinţa pe care o regăsim printre picuri de lacrimă ai inimii: „Măicuţă redeschisă-i calea/ Cu rugăciunea scrisă-n minte/ Şi inima deschide zarea/ Iluminată de cuvinte/ Lacrima iubirii spune/ Că versu-i greu fără de tine/ Când mă despart de această lume/ Măicuţo vino lângă mine”.

O poezie în care zgomotul clipei şopteşte la coarda inimii pentru regăsirea fiecăruia dintre noi.