Olimpiu NUȘFELEAN: Nesimțirea nu e înjurătură

A văzut toată lumea la tv fața recentului fugar de lege din Baia Mare, Cătălin Cherecheș. O față zgîriată. S-o fi bătut cu poliția, o fi căzut de pe scară în cămara mătușii din Germania, s-o fi dat cu vopsea, ca să se deghizeze… Asemenea cazuri intră în tot felul de scenarii. Dar fața de pe care se ia masca autorității și a privilegiilor necuvenite se dezvăluie deodată și fără reținere în adevărul gol-goluț. O față monstruoasă, urîtă. Vor fi fiind și politicieni (termen generic, foarte cuprinzător) de treabă, dedicați servirii cu onestitate a comunității, dar ceea ce ni se dezvăluie adesea de presă, de organismele de investigație a infracțiunilor sau de relațiile directe din viață se arată ca un chip „zgîriat”, însîngerat, dar impasibil, care nu simte durerea, pentru că e un chip nesimțit, care exprimă nesimțirea de fi urît, plăcerea de a fi urît, de a te comporta cum nu se cuvine.
Grav, chiar dramatic este faptul că nesimțirea devine un comportament desfășurat la nivel național. Un comportament care își subjugă sentimente tocite, care distruge percepții firești, care modelează o gimnastică publică. Cu cît ești mai nesimțit cu atîta te miști mai dezinvolt printre oameni, în societate, la serviciu sau la sărbători, la munte sau la mare, sau, mă rog, în insulele Canare.
Sînt, în sensul de mai sus, grăitoare anumite „ieșiri” recente din Parlamentul României. Care nu sînt însă niște practici inedite în acest loc sacru al țării, ca și în alte… părți ale acesteia. În loc să producă legi destinate bunei administrări a țării, parlamentul produce tot mai des evenimente livrate cîrcotelilor, de hrănire a orelor de bavardaj degeaba în fața televizorului sau la o bere cu vecinii, cînd rîsul și înjurătura devin desfătări naționale, îngemănate. Presa a relatat în aceste zile cu insistență despre un nou scandal în Parlament dintre liderul AUR, George Simion, și președintele interimar al Camerei Deputaților, Alfred Simonis (PSD). Este vorba de un schimb dur de replici de la tribuna plenului, în care Simonis a susținut de la microfon că un deputat rusofil i-ar fi spus: „Am să o violez pe mă-ta!”, iar, în replică, Simion a scris pe Facebook că va arăta „cum îl înjură de morți și de mamă președintele Camerei Deputaților”. De la tribuna plenului, Simion ar fi lansat acuzații la adresa fratelui parlamentarului PSD, cînd, în această situație, Simonis i-ar fi tăiat microfonul de două ori, explicându-i că acuzațiile acestuia nu fac obiectul dezbaterii parlamentare… Scandalul a continuat pe holurile Camerei Deputaților.
Liderul AUR s-a explicat: „Eu am vrut să vorbesc despre cazul fratelui vitreg al domnului Simonis. Vă pun la dispoziție invectivele, le-ați văzut și dvs. Acest domn este președintele Camerei Deputaților (...) I-am spus că trebuia să ne lase să vorbim. Vă pun la dispoziție injuriile (...) La tăierea microfonului i-am spus că vreau să vorbesc. Nesimțire nu este o înjurătură (...).” De reținu: calificarea comportamentului cuiva ca fiind nesimțit nu poate fi socotită înjurătură. N-o fi, din punct de vedere juridic, dar comportamentul nesimțit al privilegiatului român (politician, administrator, îmbogățit prin furt din visteria publică) este o înjurătura directă la adresa omului obișnuit, simplu în diversitatea sa socială, plătitor de taxe, doritor să ducă o viață cinstită, fără compromisuri, fără autoincriminări, temător de Dumnezeu. Ce vor fi fiind ei, „compromișii”, din ce partid vor fi făcînd parte?… Nu-i vorba aici de partide sau alte grupări politice. Că alții au un alt comportament, infracțional, am putea zice că e treaba lor. Nu, nu-i treaba lor, pentru că ei fură din agoniseala publică, pe care, de obicei, ar fi datori să o protejeze și să o folosească pentru bunul trai din țară.
Amărîtul de (fost) primar de Baia Mare ar putea fi, după cum mărturisea, acuzat pe nedrept. Dar de cine acuzat? De o autoritatea pe care a servit-o fără să ia vreo atitudine pînă nu a dat cu oiștea-n gard. Brusc acea autoritate s-a apucat oare de mașinațiuni la adresa lui? Ce mari temeri avea față de o închisoare de cîțiva ani, chiar recunoscîndu-și vina? Alternativa fugii continue prin țări străine era preferabilă închisorii, chiar și a unei închisori… românești? Iar dacă a ales soluția fugarului pe mapamond ascuns sub o mască înșelătoare, ce resurse financiare avea și pe cei căi dobîndite? Care să-i asigure o viață lejeră, relativ lungă, de acum înainte? În ce relații mafiote a fost amestecat aici, ca politician și ca „părinte” al unui municipiu, ca să-și asigure o viață de fugar cu privilegii, poate chiar pe viață?
Cum se poate aduna atîta nesimțire în sufletul unui om, ca să dea cu tifla „semenilor”, nu celor care se aseamănă cu el, ci celor care mai cred că Domnul se bucură de chipul lor. Chipul acesta „zgîriat”, mutilat (de un suflet pe măsură), hidos aparține unor indivizi pe care cu greu îi poți îndrepta pe calea cea bună. Ce reeducare să le faci, de către cine și cum? Doar fug de moduri de reeducare pe care chiar ei înșiși, cîndva, le-au legiferat. Nu știi cum să le faci față, apar înaintea ta, hoți de drumul mare, cînd și unde te aștepți mai puțin. Comportamentul lor mîhnește, pur și simplu, și întinde lințoliul mîhnirii zi de zi mai gros peste sufletul nostru.