Olimpiu Nușfelean: Nu era digitală amenință cartea și presa, ci ignoranța, care ia cele mai neașteptate chipuri

   Menuț Maximinian: -  „Mișcarea literară” a primit din partea unui juriu de specialiști, coordonat de președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, premiul „Revista anului”. Este un lucru deosebit pentru o revistă care se face auzită nu din Capitală, ci din provincie. Cum ați primit vestea?

            Olimpiu Nușfelean: - Evident că un asemenea premiu nu poate decât să ne bucure. Este un premiu ARIEL, al Asociației Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare, din care fac parte 34 de reviste ale Uniunii Scriitorilor sau care sunt sub egida Uniunii, și, cred, 15 edituri. Premiul a fost acordat la Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din România desfășurată recent la București, în condiții de pandemie, firește. Este important că premiul a fost acordat de un juriu prezidat de criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu, președintele Uniunii, din care au mai făcut parte și Dan Cristea, director al revistei „Luceafărul de dimineață”, și Nicolae Prelipceanu, redactor-șef al revistei „Viața Românească”. Alături de „Revista anului”, s-au mai acordat: „Cartea anului” poetului clujean Vasile Igna, pentru volumul de poezii Periscop, Editura Cartea Românească, și „Editura anului” pentru Editura Junimea din Iași. Să mai amintim că, de-a lungul anilor, premiul „Revista anului” a fost acordat unor publicații literare precum România literară, Viața Românească, Orizont, Steaua, Ramuri, Familia, Arca, Ex Ponto. Simpla enumerare a acestor reviste ne arată că revista Mișcarea literară a fost așezată, onorant, alături de publicații de mare prestigiu ale actualității literare. Este o bucurie pentru redacție (Olimpiu Nușfelean, Ioan Pintea, Virgil Rațiu, Vasile Vidican, Adrian Năstase – un neprețuit tehnoredactor, Ionela-Silvia Nușfelean – corectură, Alexandru Câțcăuan – marketing, Sorin Bretfelean – contabil, pentru membri în trecere prin redacție precum Andrei Moldovan, Mircea Prahase sau Mircea Măluț, pentru pictorul Marcel Lupșe, dar și pentru regretatul Ion Moise (un om pe care te puteai baza la greu), pentru – sper – colaboratorii revistei (unii foarte apropiați de demersul redacțional – iată: Menuț Maximinian, Icu Crăciun, Iacob Naroș, Ion Radu Zăgreanu, Nicu Vrăsmaș, Aurel Podaru și alții, din județ sau din țară), pentru cititorii ei, dar și pentru instituțiile care „susțin” financiar revista, precum Consiliul Județean BN prin Centrul Județean pentru Cultură BN, Ministerul Culturii (pe bază de proiect literar); într-o vreme, pe la începuturi, Casa de Cultură a Sindicatelor, S. C. Aletheia, Primăria Bistrița, ca și, rar și întâmplător, anumiți sponsori. Premiul e o onoare și o obligație, o creștere a responsabilității. La Bistrița se desfășoară o activitate literară care merită remarcată. Și este, nu doar prin gestul de acum.

       - Dacă ar fi să facem un istoric al publicației „Mișcarea Literară” serie nouă, care ar fi momentele cele mai importante prin care s-a făcut remarcată în presa culturală?

            - Momentele importante prin care se poate face remarcată o revistă – și, desigur, „Mișcarea literară” – sunt, cum să zic?, permanente. Fiecare număr e o ocazie de a atrage atenția, de a aduce dovezi despre „mișcarea” literară, despre cărți și scriitori, idei, despre dinamica literară. E o activitate desfășurată sub „firească” tensiune, permanentă. E o tensiune… calmă, dacă ar fi să mă exprim… oximoronic. Dar, să zicem, ar fi de spus, în cazul revistei noastre, că un moment important a fost ideea apariției și constituirea redacției, stabilirea profilului și a structurii, căutarea susținătorilor financiari și retragerea destul de repede a unora – care ar fi putut însemna încetarea apariției, hotărârea Consiliului Județean Bistrița-Năsăud de a fi editorul revistei, acceptul Uniunii Scriitorilor din România de a așeza revista sub egida instituției scriitorilor, invitarea revistei la colocvii dedicate publicațiilor literare, alte premii obținute de revistă (Radio Târgu-Mureș, Avangarda XXII, Bacău) ș. a. Tot acest parcurs este însoțit, desigur, de tot felul de tracasări, mai mult sau mai puțin literare.

      - Pentru a menține pe piața literară o publicație de top este nevoie de multă muncă. Știu că sunteți cel care și-a așezat pe biroul de scriitor, ca prioritate, apariția „Mișcării Literare”. Nu vă pare rău că v-aţi neglijat, poate, uneori propriile proiecte literare?

            - Un proverb, nu mai știu cărui popor aparține, spune ceva în genul că nu trebuie să regreți trecutul. Ce a fost făcut e bun făcut. Cei care, cândva, pe… vremuri, au fost în armată s-au confruntat cu o serie de absurdități în viața cazonă, dar, după o vreme, au descoperit că au subiecte fascinante de povestit la întâlnirile cu prietenii. Desigur că, făcând o revistă, nu ai ca țel absurdul. Munca la revistă îmi ia timp. La începuturile ei nu credeam că mă voi lăsa prins atât de tare. Dar vin momente, sper că trecătoare, când rămâi aproape singur. Renunțarea înseamnă a pune capăt la tot. Și nu te lasă inima. Nici așteptările, inclusiv așteptările celorlalți. În plan publicistic, fără revistă, aș fi avut timp să colaborez mai mult la revistele literare existente. Asta ar fi însemnat mai multe idei și proiecte concretizate, mai mult material pentru viitoare cărți, mai puține cărți amânate. Sunt proiecte a căror finalizare o amân cu anii… Poate că timpul dedicat revistei este influențat și de morbul publicistic. Am fost ziarist o vreme, dar am fost mult timp și mai sunt legat de scrisul la ziare sau reviste, care îți creează o anume stare de a fi. Așa că te legi mai tare și de pagina tipărită într-o actualitate mai strânsă.

      - Cât de greu este să-ți găsești colaboratori care contează în ecuația calității?

            - În situația destul de dificilă economic pentru literatură, în speță pentru reviste, este mai greu să menții coerentă, confortabilă numeric, dar și foarte dedicată, o redacție. E multă muncă… patriotică și mai ales dragoste pentru litere. Colaboratorii îmbogățesc și definesc sumarul. Vin cu fapte literare din fenomenul literar în curs. Asigură o mare parte din osatura unei reviste. Sunt, mai ales cei permanenți, bineveniți pentru dosarele tematice, pentru susținerea cronicilor sau recenziilor literare. Bistrița are un potențial bun de posibili colaboratori, oameni cu condei literar, cu condei critic. Totuși, nu foarte mulți își găsesc și păstrează determinarea, unii chiar își neglijează vocația. Avem câțiva colaboratori bistrițeni de nădejde, precum: Andrei Moldovan – care susține o rubrică de critică a poeziei, Menuț Maximinian, Icu Crăciun, Iacob Naroș, Ion Radu Zăgreanu, Victor Știr, Adrian Iliuță ș. a., pomeniți și mai sus, câteva tinere doamne profesoare – Claudia Feldrihan, Doina Macarie, Carmen Burje, Ana Maria Iliuță, Teodora Uilean etc., câțiva tineri, studenți sau chiar elevi, dar și colaboratori de nădejde din Cluj-Napoca, Brașov, sau din diverse centre culturale din țară, ca și din străinătate, mai ales pentru traduceri. Cu toate acestea, multe cărți foarte importante, semnate de scriitori din diferite generații, nu-și găsesc consemnarea în paginile revistei. Percep această situație cu strângeri de inimă. Colaboratorii vin de obicei cu titluri alese de ei, e mai greu să faci o politică redacțională în sensul ilustrării fenomenului literar, dar nu imposibil. Ar fi, desigur, ideal să iasă revista așa cum o visezi, dar realitatea este obligată să contabilizeze multe aspirații, dar și multe renunțări.

       - Dosarele pe care le pregătiți număr de număr aduc în fața noastră portretele unor scriitori model din generații diferite. Credeți că revista s-a identificat, în primul rând, prin aceste dosare?

            - Țin la „dosarele de autor”, e un mod relativ original de a ne manifesta publicistic, cu un sumar mai mult sau mai puțin bogat – în funcție de colaboratori!... -, cu comentarii critice, opinii despre autor, pagini inedite, biobibliografie, foto-album și, de obicei, un interviu în care autorul formulează opinii despre propria creație sau despre literatură în general. Dar nu trebuie să neglijăm și recenziile, ca și literatura originală, de multe ori extrasă din cărți în curs de apariție. Am promovat de-a lungul anilor o serie de tineri, din județ sau din țară, fără să facem un caz aparte din asta. Avem, din când în când, anchete pe teme de actualitate literară. Fiecare număr este ilustrat cu creațiile vreunui pictor, ca într-o generoasă expoziție. Toate țin strânsă o relație dintre literatura bistrițeană și literatura desfășurată în plan național.

        - Care credeți că este viitorul presei literare tipărite într-o eră digitală în care toată lumea este cu telefonul în mână?

            - Telefonul e necesar dar nu poate, deocamdată, înlocui cartea-obiect. Nu oricine știe aprecia o palincă bună sau un vin de calitate, ca să procedeze în consecință, adică să le și bea de o calitate, nu cantitate, cât mai mare, tot așa cum nu oricine e „format” pentru privilegiul de a citi o carte bună sau de a-și bea cafeaua răsfoind o revistă literară. Cred în progresul electronicii, aștept momentul când cartea va trece pe un suport electronic performant, așa cum a trecut de pe tăblița de lut sau de piatră (v. Tablele lui Moise) pe papirus sau pe hârtie. Va mai dura. Deocamdată gadgeturile existente sunt rudimentare, bune până la un anumit punct, de la care se întinde prostia exploatată de comercianții din domeniu. Nu era digitală amenință cartea și presa, ci ignoranța, care ia cele mai neașteptate chipuri.

      - Ați simțit vreodată că este greu să te impui pe piața revuistică dând tonul dintr-un orășel ca Bistrița?

            - „A da tonul” e prea mult spus. Tonul îi dai cu o capodoperă, sau cu un cerc de scriitori reuniți sub aceleași idei (literare), într-o anume entitate, prin afirmarea unui manifest literar. Nu prea mai e la modă elaborarea unor manifeste. În era digitală, scriitorii se „atomizează” tot mai mult. Dar, după ‘89, provinciile literare (văzute printr-o optică… reducționistă) s-au cam deprovincializat. Nu „provincialismul” e un inconvenient (în cazul unei munci duse cu abnegație), ci restrângerea circulației revistelor. Inconvenient regăsibil în cam toate cazurile. Eu, nici înainte de ‘89, nici după aceea, n-am trăit niciodată cu sentimentul provincialismului. Dacă am avut reticențe, care mi-au impus o anumită „reținere” în manifestările mele, acestea se datorează atitudinii mele față de propriul demers literar. Am publicat constant în revistele literare de pe vremea studenției. Așa că era firesc ca, la un moment dat, să mă ocup de o publicație de profil. Bine, o revistă „din provincie” nu are neapărat bogăția de colaboratori pe care îi are o revistă „centrală”, dar, dacă vreun scriitor vrea să dea un „ton” literar, o poate face și din… provincie. 

      - Revista apare neîntrerupt de aproape 20 de ani. Ați descoperit în toți acești ani de muncă o rețetă a succesului?

            - În România nu știu cum ar putea să arate și să fie aplicată o rețetă de succes. Un tiraj enorm? Cine l-ar putea asigura, când doar scriitorii și câțiva cititori „aleși” întrețin cultul cărților? Ce ai putea publica astfel încât să rupi gura târgului? Publici pe copertă fotografiile scriitoarelor aflate la mare pe plajă, în costum de baie? Scrii despre divorțurile scriitorilor? Asta rar devine literatură. O publicație literară poate induce nevoi de literatură, dar asta cu mare răbdare și cu o susține financiară (de către cine?) pe măsură. Succesul vine sau nu. Un succes care poate fi sufocat de zgomotul în care se zbate, disperată, lumea actuală. Poate fi sufocat de nepăsarea decidenților, preocupați de cu totul alte priorități decât elevația spirituală. Contează doar munca și dragostea de literatură. Dragoste preocupată – în plan publicistic – și să evite poncifele, veleitarismele și toate noxele literare. Cât se poate… Rețeta poate ține de seriozitatea cu care te raportezi la literatură. După asta, vin și alte atitudini benefice publicisticii.

        - Revista „Mișcarea Literară”, înființată în anul 1924 de Liviu Rebreanu și reeditată după `89, are ca director pe Olimpiu Nușfelean, cel care este și președintele Cenaclului „George Coșbuc” de la Bistrița. Cât de important este ca pe lângă o revistă să ființeze un cenaclu sau invers, un cenaclu să aibă o revistă?

            - Între revistă și cenaclu, chiar „venerabilul” Cenaclu George Coșbuc, nu există nicio legătură directă. Sunt președinte al cenaclului aș zice că mai mult din întâmplare – era nevoie de un președinte -, membrii cenaclului, reuniți la  o ședință, m-am propus și m-au convins să accept. Sunt, desigur, „un vechi membru” de cenaclu, legat de istoria și de mersul lui. Membrii redacției sunt și cenacliști, revista e interesată să publice și scriitori (buni, majoritatea tineri) care citesc în cenaclu. Ne facem o onoare din a publica tineri aspiranți la arta scrisului. Dar revista e deschisă tuturor oamenilor de condei care doresc „să se vadă” în paginile ei, indiferent de locul unde trăiesc, apartenență la generații, la idei literare. 

      - Deși am trecut printr-o perioadă mai grea din cauza CoVid-19, scriitorii s-au aflat în atelierul lor de creație într-o continuă muncă. Am găzduit, în cotidianul „Răsunetul”, o rubrică semnată de Olimpiu Nușfelean, sub genericul „La judecata zilei”, care vorbește despre vremurile în care ne aflăm. Cum sunt aceste vremuri?

            - Am decis să fac această rubrică în „Răsunetul” (mulțumesc ziarului pentru găzduire!) ca un fel de aport la deslușirea frământărilor oamenilor întreținute de pandemie. Nu-s doctor, ca să salvez vieți, nu-s guvernant, ca să construiesc noi spitale, nu-s preot, ca să-i mângâi pe oameni transmițându-le zicerile Domnului, așa că încerc, după puteri, să mă înscriu cu discursul meu publicistic în tema zilei. Vremurile în care trăim sunt atroce. Ne fură multe dintre bucuriile vieții, mici sau mari, dincolo de schimbarea de paradigmă în care înțelegeam să ne înscriem viața. Generațiile care ne-au precedat au trecut prin războaie. Oamenii au suferit, dar au și învățat să fie alături, în tranșee, la împărțirea unei pâini. Noi am trecut prin încercarea așa-zisei revoluții din ‘89, pe care încă nu am deslușit-o și după care unii s-au ales cu averi fabuloase, iar cei mai mulți cu sărăcia (în comparație cu standardele timpului), poate, mai grav, cu sărăcia sufletească…  Iar acum, pandemia, care se tot sforțează să ne îndepărteze unii de alții, dezumanizându-ne. În acest proces, omul își pierde reperele. Încerc, prin scrisul meu, ca să semnalez și această situație. Dar nu numai asta.

      - Pentru că a primit premiul „Revista anului”, sunt convins că mulți ochi vor fi ațintiți în perioada următoare asupra „Mișcării Literare”. Ce proiecte vă preocupă?

            - După primirea acestei distincții, ne vom gândi mai mult, desigur, la rostul nostru. Pe lângă asigurarea conținutului, continua ridicare a standardului, trebuie să ne îngrijim mereu de obținerea finanțărilor. Ar fi nevoie și, desigur, de un sediu stabil. Premiul e, poate, și o confirmare că încercăm să fim serioși în servirea literaturii. O confirmare și un imbold. Să ne ajute Cel de Sus să nu ne pierdem seriozitatea demersului și credința în literatura pe care o iubim!