Olimpiu NUȘFELEAN: Plăgile ascunse se deschid când te aștepți mai puțin

Eliberarea lui Cristian Popescu Piedone nu e o știre pasageră, pe care să o sufle repede vîntul de pe ecranele televizoarelor. Fostul primar din Capitală a obținut anularea sentinței din dosarul Colectiv și va putea candida din nou pentru un post de privilegiat al sorții. Vinovăția pentru tragedia de la Colectiv nu aparține, din păcate, unui singur om și unde-s mai mulți cu musca pe căciulă nerușinarea crește! Cînd vinovăția se împarte la mai mulți, se porționează (juridic?) în cantități tot mai mici, pînă devine neglijabilă. Neglijabilă și ultrapericuloasă. Morbul nerușinării e foarte insidios. Provoacă plăgi de care țara nu mai poate scăpa. Nici nu-ți vine să mai discuți despre ele, căci discursul comentatorului serios e sictirit repede de cei care pun furturile țării la cale.

Cazul Piedone dezvoltă o întrebare simplă dar fundamentală: este sau nu este vinovat, cu toată deculpabilizarea sa? Dacă este vinovat, de ce a fost eliberat? Pe ce motive? Oricît ți-ai bate capul, nu poți găsi un răspuns lămuritor. Arestarea lui a fost din motive politice, de ochii lumii sau ai nefericiților prinși de dezastru în crîșma bucureșteană, dintr-o eroare judiciară? Iar dacă e nevinovat, cum s-a ajuns la încheierea dosarului de cercetare a faptelor „inculpatului” prin sentință de condamnare la închisoare? E, și așa, o eroare politică, de natură judiciară sau de interese personale? O răzbunare? Întrebările acestea nu primesc răspuns. Primul răspuns ar trebui să-l dea Justiția, scrisă cu majusculă, în conformitate cu natura responsabilității sale. S-au produs erori pe traseul poliție-procuratură-sala de judecată? În ce ar consta acestea? Și cine le decontează? Desigur nu poporul, căci acesta și-a desemnat aleși care să-l reprezinte. „Aleșii” ce zic? „Dezinculpatul” Piedone – cel care a semnat documente de multe ori „ca primarul” - are, desigur, dreptul să ceară daune pentru eroarea în care a fost atras. Dacă nu pretinde reparații, de ce nu o face? În cazul unei erori judiciare, ar trebui să plătească daunele cel care a/ cei care au emis sentința de condamnare. Dacă magistrații primesc salarii sau pensii „speciale”, considerate în anumite situații nerușinate, atunci ei ar trebui să plătească daunele produse prin erori proprii, din remunerațiile privilegiate de care au parte. Plăți care să-i urmărească și atunci cînd beneficiază de pensii nerușinate. Au fost plătiți ca să poată duce înainte responsabilitățile ce le apăsă pe umeri. Inclusiv responsabilitatea propriilor erori. Iar dacă erorile sînt de natură politică, deși n-ar trebui să credem așa ceva, să răspundă în totalitatea formelor și pentru acestea. 

Rămîne „cazul Piedone” în cele din urmă o plagă ascunsă? Dar plăgi dureroase în țară sînt multe. Și se deschid cînd te aștepți mai puțin. Gabriela Firea era o jurnalistă urmărită cu interes. Intrarea ei în politică ar fi trebuit să fie un gest benefic, pentru însănătoșirea politicii. Dar nu a fost să fie… Tangențele care vin spre ea din direcția azilelor groazei sînt mai mult decît îngrijorătoare. Că exemplul ei dezamăgește, e puțin spus. Dar ce-i de spus de atitudinea… responsabililor, a unor oficialități care au gestionat, într-un fel sau altul, prin ignoranță sau interese mercantile directe, nefericirea bătrînilor… azilanți? Sau azilați, duși la azil și prin forța unor situații imposibil de gestionat de către ei. Ce-ar fi de spus despre atitudinea față de bătrîni într-o țară pretins democratică, de oameni care pretind că dezvoltă compasiuni față de cei pe care, treptat, îi părăsesc puterile? În timp ce-i părăsesc puterile trupului îi părăsește și puterea… executivă. Îi uită, într-o cîrdășie a celor vinovați, aceștia comportîndu-se ca niște regizori ai nefericirii.

Există, totuși, o Instanță supremă, mai presus de instanțele lumești, care nu lasă lucrurile să o ia cu razna. Deși nu trebuie să lăsăm totul în puterea acesteia. Ni s-a dat liberul arbitru – cum îl folosim? Ceaușescu avea un sistem de protecție personală enorm și crezut infailibil – regimul politic comunist – și tot nu a scăpat de pedeapsa finală, de sancțiunea poporului, un fel de justiție naturală. Unii se ascund, privilegiați, sub protecția unor legi false, o iau pe drumuri străine, ba chiar ajung să se ascundă în bananieri, dar, la un moment dat, cineva sau ceva îi aduce la sancțiunile adevărului. Altora chiar nu le vine mintea la cap niciodată. Față de aceștia trebuie să fim prudenți. Chiar să-i ținem în frîu, dacă se poate, cu o… prudență legislativă fermă. Dar cine să manifeste o astfel de prudență? Altfel, plăgile de genul Clubul Colectiv sau Azilele groazei se deschid cînd te aștepți mai puțin și produc nefericire multor nevinovați. Asemenea plăgi își revarsă puroiul peste tot. Inclusiv peste sentimentele noastre, pe care le-am vrea doar frumoase. Protecția nevinovaților, a celor care cred într-o viață firească și aspiră la așa ceva, ar trebui să fie o politică de stat. Reală și nu mințită.