Otilia și Ștefan Tatay, printre ultimii profesori ai liceului năsăudean care strigă catalogul la întâlnirile foștilor absolvenți după 50 sau 60 de ani

Deși au trecut de ceva vreme de 80 de ani profesorii noștri dragi Otilia și Ștefan Tatay sunt aproape sigurii profesori ai liceului năsăudean care strigă catalogul la întâlnirile foștilor absolvenți, chiar și după 50 sau 60 de ani. Cu o vigoare aproape matematică își aduc aminte de fiecare acțiune mai poznașă elevilor-copii din secolul trecut.

Cei doi „mohicani” vin la întâlnirile foștilor elevi din două sau mai multe motive:

Primul motiv ar putea fi că au avut șansa și onoarea să fie profesori al celebrului liceu care a avut pe băncile sale 17 academicieni - Liceul „George Coșbuc” Năsăud, unde și-au desfășurat de la început profesia de dascăli, fiind printre cei mai admirați profesori ai școlii năsăudene.

Alt motiv ar fi, că au fost printre cei mai iubiți profesori, chiar dacă au fost printre cei mai severi la timpul acela,  iubire și recunoștință pe care le-o purtăm și acum.

... Și ar mai fi unul foarte important: Bunul Dumnezeu i-a înzestrat cu un pic de sănătate mai multă decât la alții de vârsta Dumnealor.

Și noi, absolvenții promoției 1972, la cea de-a 52-a aniversare a evenimentului am avut fericirea și onoare ca cei doi iubiți profesori să fie alături de noi.

Promoția din care fac parte și cu care mă mândresc a fost una de excepție, greu de egalat de alte generații privind profilul profesional realizat ulterior... îmbogăţind zestrea zonei Năsăudului cu încă șase medici, unsprezece ingineri, doi fizicieni, doi profesori, doi ofiţeri superiori, doi preoţi. Fiii unora dintre aceștia și-au depășit mai apoi cu mult părinţii, ajungând să profeseze în mari orașe sau capitale ale lumii, precum Washington, Bruxelles, Lausanne, Eindhoven sau Londra.

Când toți cei care ne-am reântâlnit am pășit sau pășim pe treapta 71 a vieții ce pretenții mai putem avea de la această lume ???

Am încercat să le arăt colegilor mei că putem fi tineri la orice vârstă. Eu am început o nouă viață de „tânăr scriitor” de curând,  în apropierea vârstei de 70 de ani. Le-am înmânat fiecărui coleg câte o carte cu autograf din volumele „O mie și una de dimineți-Nora” și „Rătăcind printre gânduri”, iar doamnei diriginte – profesor de limba română i-am dăruit cele șase numere ale revistei „Glasul Armadiei” la care sunt redactor șef.

În dedicația scrisă d-lui profesor Ștefan Tatay i-am scris cam așa: „Severitatea Dumneavoastră ne-a făcut ca și noi să fim severi față de propria viață”.

Am fost provocat de unii colegi să le recit o poezie din creeația mea... Am ales:

Călătorie prin viața de copil

M-apucă dor să zbor prin viața de copil

Ca pe un nor plutesc prin vremuri ce rămân

uitate-n acea lume! ... Ce freamăt inutil!

Ce pierdere de vreme doar să ajungi bătrân!

Revăd bucăți de viață sau amintiri întregi...

și întâmplări trecute din cele câte-au fost

... invenții de copil ce azi nu le înțelegi

Fără de sens acum, atunci poate c-un rost.

... Și-apare întrebarea ... cea veche fără sens

S-a meritat o viață prin care urci și cazi?

Chiar și cu zile dulci, dar triste tot mai des

Copilul de atunci s-ajungă cine-i azi?

Sper la ca întâlnirea din 2025 să le pot oferi cel puțin o nouă carte !

Macedon Tofeni