Parabola fără sfârşit

Teologii de pretutindeni, dar şi ceilalţi care citesc splendidele parabole (pilde) narate de Domnul IISUS, sunt uimiţi de frumuseţea şi profunzimea învăţăturilor transmise. Una din cele mai faimoase, care s-a constituit ca temă pentru pictori şi scriitori, muzicieni, este parabola despre fiul risipitor Ceea ce se comunică prin cuvânt - Rembrandt a ilustrat-o prin culori, într-un tablou faimos, întitulat: „Întoarcerea fiului risipitor”.
E chiar momentul când cel ce şi-a venit în fire, rătăcitorul, a ajuns acasă şi se prăbuşeşte căindu-se în faţa Părintelui său: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta...” Iar Părintele iubitor (care este într-un fel însuşi cerescul Tată), îşi pune braţele pe umerii celui îmgenuncheat, a zdrenţărosului întors acasă şi cu lacrimi de bucurie porunceşte să-l îmbrace cu haină nouă, să-i pună inel de aur în deget lui, care a ajuns calic şi muritor de foame. Şi încă să taie viţelel cel gras, ca să se bucure toată lumea cu bucurie mare. Dar nu despre acestea voiam să vă vorbesc neapărat ci despre ultimele fraze, care relatează că în starea de mare bucurie ce a cuprins casa, feciorul cel mare tocmai se întorsese de la lucrul câmpului şi auzind veselie şi jocuri, a întrebat slugile ce-o fi asta? Iar când a auzit, s-a mâniat foarte, fiindcă el de atâta vreme stă slugărind pe lângă Tatăl său „şi nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei...” .Observaţi cum zice el:_”cu prietenii mei”? Nu şi cu Tatăl. O fi el harnic, ascultător, dar munceşte ca una din slugile lor, fără dragoste. E o fire rece, neafectuoasă, pe când cel păţit, fratele mai mic, ştie acum ce însemnă dragostea de Părintele său.
Cu vorbe blânde, cu dumnezeiască iubire, Părintele îl îmbunează: „Fiule, tu mereu eşti cu mine şi tot ce am îţi aparţine, dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, căci acest frate al tău, mort era şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat...” (Lc.15.32) Dar, ce se va fi întâmplat mai departe nu ştim. S-o fi înduplecat sau nu să intre în casă spre bucurie nătângul frate mai mare? vă veţi fi întrebat poate şi domniile voastre...
Domnul IISUS n-o mai spune, fiindcă răspunsul trebuiau să-l dea chiar cei din faţa Sa: cărturarii şi fariseii, norodul iudeu şi conducătorii lui, pe care IISUS îi cheamă la Vestea cea bună, la Împărăţia cerurilor şi la veacul cel nou ce este gata să se deschidă prin primirea lui HRISTOS, Izbăvitorul lumii. Ei sunt preînchipuiţi prin fratele cel mare, care acum trebuie să dea un răspuns, iar IISUS aşteaptă acest răspuns, aşa cum ne aşteaptă şi pe noi o viaţă întreagă...Îl primim în inima noastră pe Salvatorul lumii ori îl refuzăm cu încăpăţânare? Fratele cel mic suntem noi, păgânii, neamurile barbare, „măslinul sălbatic şi nealtoit”- cum zice înţeleptul Apostol Pavel, cei care am vieţuit în sărăcie, solitudine şi depărtare de casa Tatălui ceresc, iar acum, cu bucurie aflându-L, nu ne vom mai despărţi niciodată de El, căci ştim ce înseamnă sărăcia spirituală şi materială, nevoile, singurătatea.