PARADOXURI FISCALE (V)

De data aceasta mi-am propus să arăt care este paradoxul dintre necesitatea reală şi neputinţa legiuitorului de a exprima anumite principii de lege în domeniul fiscalităţii. În mod normal o lege este o construcţie şi fiecare articol ar trebui să conţină, cel puţin, un principiu din domeniul care se doreşte a fi reglementat de acea lege. Numai că de la vorbă până la faptă este o cale lungă şi nu toţi cei care construiesc o lege reuşesc să o facă clară şi precisă.
Pentru a pune în evidenţă un astfel de paradox am plecat de la definirea faptului generator şi a exigibilităţii taxei pe valoarea adăugată, aşa cum sunt prezentate în Codul fiscal: „art. 134. (1) Faptul generator reprezintă faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei. (2) Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată. (3) Exigibilitatea plăţii taxei reprezintă data la care o persoană are obligaţia de a plăti taxa la bugetul statului, conform prevederilor art.157 alin. (1). Această dată determină şi momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei.”
Definiţia faptului generator aşa cum este prezentată în alin. (1) nu poate fi înţeleasă pentru că legiuitorul nu a reuşit să transmită ceva clar şi precis prin această definiţie. „Faptul generator reprezintă faptul” nu spune nimic pentru o noţiune necunoscută nu poate fi definită prin ea însăşi sau prin altă noţiune tot necunoscută. „IGNOTUM PER IGNOTUS” „necunoscut prin necunoscut” nu spune nimic. Pentru a fi înţeles un principiu nou el trebuie definit prin noţiunile cunoscute deja. Propoziţia de mai sus conţine şi un pleonasm neadmis de limba noastră. În definirea faptului generator al taxei pe valoarea adăogată trebuie să pornim de la operaţiunile purtătoare de taxă, executate de către persoanele plătitoare de taxă. Numai acestea pot genera taxa pe valoarea adăogată. Legiuitorul care a definit faptul generator nici nu a avut un punct de plecare clar, ceea ce la condus spre o definiţie fără sens şi înţeles.
Nici exigibilitatea taxei definită prin alin. (2) şi (3) nu este clară. Ba mai mult legiuitorul pune, de data aceasta, carul înaintea boilor şi „îndreptăţeşte” autoritatea fiscală să solicite plata taxei înainte ca aceasta să constituie obligaţie de plată, ceea ce este un fals contrazis de practică. În realitate exigibilitatea poate fi definită ca dată la care o obligaţie devine scadentă. Numai în cazul în care „persoanele obligate la plata taxei” nu au onorat obligaţia de plată la scadenţă, se naşte dreptul „autorităţii fiscale” de a solicita plata respectivei obligaţii sau, în anumite cazuri, să treacă la execuţia silită, aşa cum prevede Codul de procedură fiscală.
Şi alte definiţii sunt tot atât de neclare. Art.128 alin. (1) din acelaşi cod defineşte livrarea de bunuri astfel: „Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar”. Oare Codul fiscal are în vedere numai o „livrare de bunuri” sau ar trebui să se adreseze tuturor livrărilor de bunuri aşa cum este practica de fiecare zi. Or, prin „livrare de bunuri” se transmite numai dreptul „de a dispune de bunuri ca şi un proprietar”? Ce se întâmplă cu celelalte elemente ale dreptului de proprietate şi anume: dreptul de posesie şi dreptul de folosinţă? Art. 555 din Codul civil defineşte proprietatea privată astfel: „(1) Proprietatea privata este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”. Aceste două definiţii se deosebesc ca cerul de pământ.
Este necesar ca şi legislaţia fiscală să definească corect orice drept sau obligaţie, cum este şi cazul dreptului de proprietate, deoarece odată cu livrările unor bunuri se transmit şi alte drepturi şi obligaţii, precum şi riscurile de pierdere sau distrugere. De exemplu art. 249 al aceluiaşi cod defineşte o astfel de obligaţie: „(1) Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire…”. Or, în cazul în care proprietarul ar beneficia numai dreptul de dispoziţie asupra clădirii nu ar mai fi proprietar cu drepturi depline. Achiziţionarea unui bun face din proprietarul său subiect de drepturi şi obligaţii.
La singular vorbeşte Codul fiscal şi când defineşte „prestarea de servicii”; „schimbul de bunuri sau servicii”; precum şi „importul de bunuri” de parcă legiuitorul ar fi avut în vedere numai câte o operaţie de acest fel. Dacă legiuitorul nu ştie ce vrea şi emite legi confuze, atunci cum vor putea fi ele înţelese şi aplicate corect în spiritul şi litera lor?
Măgeruşan Ioan