Părintele profesor Stelian Tofană şi Minunile Cuvântului

L-am întâlnit la Mănăstirea Dobric cu ani în urmă, fiind unul dintre cei care au pus o piatră de temelie pentru înfiinţarea lăcaşului sfânt de pe Valea Ţibleşului. I-am admirat întotdeauna cuvântul pentru că a fost concis şi a străbătut întotdeauna în sufletul oamenilor veniţi de pe toate văile pentru a se ruga Maicii Domnului şi Mântuitorului Hristos. Iată, sunt peste 20 de ani de când avem bucuria ca la mari sărbători părintele profesor Stelian Tofană să dea nobleţe întâlnirilor noastre de la Mănăstirea coordonată de maica stareţă Veronica şi părintele duhovnic Siluan.

          Cartea „Evanghelia lui Iisus – misiunea cuvântului”, apărută la Editura Mega, cu binecuvântarea Mitropolitului Andrei, este prilejul întâlnirii cu cuvântul Domnului într-o altă interpretare. Fascinează şi aici cuvântul Sfintei Scripturi, care este prezentată într-o altă ţinută, nu doar ca o expunere ideologică, ci ca un mesaj al lui Dumnezeu către fiecare om. Aflăm de la părintele profesor Stelian Tofană, cel care îi învaţă pe studenţi, în cursurile lui de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, despre Noul Testament, că Evanghelia este prin cuvânt revelarea slavei lui Dumnezeu, dar şi revelarea poruncilor Celui de Sus, cea mai răspândită şi mai citită carte din lume - Sfânta Scriptură, neavând, totuşi, recoltele aşteptate. Atunci apare întrebarea, ca în pilda „Semănătorului”, de ce nu a încolţit bobul de grâu? De ce ascultăm cuvântul, dar nu ne oferim inimile ca pentru un pământ bun, pentru rodire.

          Studiul universitarului Tofană arată încă o dată puterea cuvântului, pe care trebuie mai întâi să-l ascultăm, iar mai apoi să ne identificăm cu el. Părintele spune că un minus al misiunii bisericii este faptul că slujitorii ei predică şi încă mult, dar nu evanghelizează ci mai mult sacramentalizează, adică pun accentul mai mult pe ritual decât pe cuvântul Evangheliei. Acest lucru l-am remarcat şi noi de multe ori, fiind preoţi care cad într-un formalism religios sau într-un ritualism stern, neapropiind credincioşii de Sfânta Evenghelie, ce se află în mijlocul altarului, pe Sfânta Masă, cuvântul ei fiind centralitatea lui Hristos, Cartea Sfântă fiind aşezată lângă Crucea acestuia, acolo unde în fiecare Sfântă Liturghie se jertfeşte pentru noi. Cuvântul rostit, predica ar trebui să însemne mult mai mult pentru misiunea bisericii decât un cuvânt ritualistic, să fie o armă a propovăduirii.

          Asta, după cum aflăm şi din cartea părintelui Tofană, ar însemna ca predica să nu se rezume doar la tâlcuirea Evangheliei, ci să continue şi înainte şi după rostirea mesajului Domnului şi prin ascultare. Acesta este şi rolul lucrării universitarului de a oferi meditaţii biblice la cuvântul vieţii, ca ajutor omiletic celor care-l vestesc şi spre folos celor ce îl vor asculta.

          Părintele nu crede în predicile complicate şi împărţirea sofisticată a acestora în Omilii, Predici tematice, panegirice, necroloage etc., care complică mai mult decât să simplifice mesajul, el crede în împărţirea predicilor în două părţi – analiza textului biblic şi actualizarea mesajului pentru lumea contemporană – care este zdruncinată de problemele sociale, politice, demografice etc. Predicile tematice din ultimul timp vin ca o avalanşă de material omiletic, care n-are nicio legătură cu textul biblic al evangheliilor, mesajul fiind steril. Aici intervine rolul părintelui profesor, care abordează pericopele evangheliilor duminicale într-un mod atât pe înţelesul teologilor, dar şi al credincioşilor: contextualizarea celor relatate de către evanghelişti, analiza textului biblic din perspectiva relevanţei lui exegetice şi accentuarea mesajului său pentru omul de azi, cu referinţe bibliografice în notele de subsol.

          Am citit cu plăcere volumul, dându-mi încă o dată seama de puterea cuvântului vorbitorului, în acest caz părintele Stelian Tofană, şi de importanţa primirii acestuia în sufletul cititorului.

          Cartea este structurată în şase capitole „Învierea Domnului”, „Pogorârea Sfântului Duh – Rusaliile”, „Sfânta Cruce”, „Naşterea Domnului”, „Botezul Domnului” şi „Perioada Triodului” şi este însoţită de o vastă bibliografie, din care ne dăm seama de seriozitatea cu care universitarul s-a aplecat mai mulţi ani în studierea Evangheliei.

          Citind cartea, aflăm că exclamaţia „Hristos a înviat” şi răspunsul „Adevărat, a înviat” nu reprezintă un salut ci o mărturisire de credinţă, cu implicaţii şi responsabilităţi cu totul aparte pentru întreaga creştinătate. Îmi reamintesc faptul că poetul Ioan Alexandru saluta în orice zi a anului cu „Hristos a înviat”, pentru că învierea a fost actul dumnezeiesc cel mai presus, dincolo de puterea de înţelegere a omului, fiind o taină care a fost greu de crezut, iar mesajul poetului precum cel al Evangheliei vine să amplifice puterea miracolului. Prin învierea sa, Hristos a clarificat, cu puterea evidenţei, câteva adevăruri esenţiale cu privire la persoana sa, la om şi la destinul său, dar şi la universul întreg.

          Transformarea, devenirea, spiritualizarea vieţii noastre începe de fapt din noaptea Învierii, credinţa pascală născându-se din mormântul gol: „În taina mormântului gol se întâlnesc de 2000 ani vederea fizică cu cea spirituală a Domnului Înviat. Credem că la ospăţul lor va veni şi omenirea de mâine”.

          Părintele Tofană îl vede pe Apostolul Toma în ipostaza de „logician” credincios: „A vedea şi a crede este experienţa lui Toma, marcată de postulatele raţiunii; a crede fără a vedea este experienţa pascală marcată de puterea cuvântului....  Apostolul Toma n-a fost un necredincios, ci mai degrabă un raţionalist credincios, domninat de prioritatea argumentelor logicii, în detrimentul celor ale mărturiei credinţei”. O altă abordare aparte este cea a  mironosiţelor pe care părintele Tofană le numeşte „uceniţele Domnului”, ele făcând mai mult decât apostolii pentru Hristos, înainte şi după Înviere, atât pe Drumul Crucii, sub Cruce, dar şi în dimineaţa Învierii la mormânt: „L-au slujit pe Iisus, au rămas lângă crucea Lui până în momentul în care El şi-a dat duhul. Prin urmare, ele au făcut mai mult decât au făcut apostolii. Au fost mai curajoase şi mai devotate în slujirea lui Iisus, în ultimele Sale clipe de viaţă şi chiar după aceea.

          Părintele Tofană ne aduce în atenţie o altă „boală” a secolului nostru, în afară de cea trupească, este vorba de suferinţa de sigurătate, o boală a sufletului, mai apăsătoare decât suferinţa fizică. Descrierea minunii vindecării paraliticului de la Vitezda ne arată cum Iisus îl vindecă de ambele suferinţe, trupeşte ridicându-se şi putând să umble şi sufleteşte, în sensul că de acum va avea mereu lângă el un om, Omul Iisus. La acest lucru ar trebui să medităm mai mult şi noi, pentru că cu Dumnezeu alături nu va mai exista singurătate şi suferinţă. Suferinţa devine tot mai apăsătoare în zilele noastre, când te vezi singur într-o mare de oameni, trăind parcă în cea mai egoistă societate din toate timpurile. Depinde de noi cum ne vom raporta la ceilalţi, dar şi la Iisus, care este locul de întâlnire dintre om şi Dumnezeu, pentru a nu mai suferi de singurătate.

          Un alt paradox al vieţii noastre este cel al vederii, părintele Tofană spunându-ne că există o diferenţă între a privi şi a vedea, între nevederea fariseilor şi vederea orbului. Întotdeauna trebuie să-l vedem pe Dumnezeu dincolo şi prin suferinţele noastre şi astfel ele vor fi mult mai uşor de trecut şi mântuitoare. Există suferinţă dincolo de logica faptelor, noi spunem că este Crucea dată de Dumnezeu, pe care n-o înţelegem oricât ne-am strădui, însă Cel de Sus nu ne lasă singuri şi părăsiţi, întotdeauna căutându-ne în suferinţă, făcându-ne părtaşi la mântuire: „Viaţa veşnică nu este o noţiune abstractă, nu este o metaforă. Ea este o realitate care defineşte sensul existenţei noastre aici, ca şi al celei de dincolo”.

          În aşteptarea acestei vieţi veşnice, de câte ori avem greutăţi, părintele Stelian Tofană spune atât de frumos că Creatorul ne poartă în iubirea Sa: „Când ne este mai greu, Dumnezeu nu este lângă noi, ci noi suntem în braţele Lui”.

          Citind cuvintele de învăţătură de aici, mi-am dat seama că nu trebuie să ne fie frică de Cel de Sus şi de dojenele Lui, pentru că El este ca un Tată al nostru care suferă întotdeauna împreună cu noi, de câte ori ne abatem de la calea cea dreptă şi Duhul Sfânt nu mai este primit în viaţa noastră. Depărtarea de Dumnezeu se face atunci când nu există pace, iubire, linişte, îndelungă răbdare, bunătate, credinţă, blândeţe. Şi unde nu e Duhul Sfânt, acolo sunt faptele reverse Duhului, din păcate cele care au câştigat teren în ultimii ani.

          Am ajuns să judecăm pe Dumnezeu, noi, creaţia Lui, să-l judecăm pe Cel care a suflet peste noi viaţă. Propriile noastre interese sunt mai presus de orice, întrebându-ne de ce Dumnezeu nu răspunde imediat rugăciunilor noastre, de ce să ne rugăm dacă nu avem imediat o rezolvare, neştiind că nu suntem ascultaţi pentru că adesea cerem rău, iar inima noastră nu este sinceră. Îl judecăm pe Dumnezeu dacă vecinul nostru are parte de bine în această lume, dacă Dumnezeu nu pedepseşte cum credem noi că ar trebui pe cineva.

          Părintele Tofană ne atrage însă atenţia că „Judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca şi judecăţile noastre”. Mulţi avem nevoie de Iisus pentru a ne vindeca, în primul rând de orbirea sufletească, altfel vom continua să-l judecăm mereu greşit, iar când vom fi noi în faţa judecăţii, oare ce se va întâmpla?

          În ultimul timp, din ce în ce mai mult dăm în Sfânta Biserică, judecând fără să avem argumente. Dacă bunicii şi părinţii noştri s-au rugat în bisericile străbune, lacrima mamelor decenind de multe ori una cu biserica prin apropierea obrazului de bârnele din lemn ale acesteia, dacă de sute de ani rugăciunea a fost ascultată de către Cel de Sus, atunci cum se face că din ce în ce mai mult noi venim să judecăm Casa Domnului? Se vorbeşte mult şi despre Biserica Mântuirii Neamului, însă nu se vorbeşte despre biserica unei alte credinţe care doreşte să se înalţe în Capitală, fiind una dintre cele mai mari din Europa. Nu vorbim despre misiunea socială pe care o are biserica în ultimii ani, inclusiv pe lângă Catedrala Mântuirii Neamului fiind gândit unul dintre cele mai mari aşezăminte sociale. Suntem precum cei care doar judecă şi nu au credinţă nici cât un grăunte, corabia Mântuitorului fiind de multe ori învăluită de valuri, însă paşii credinţei îi fac pe cei cu sufletul deschis să biruiască mergând pe apă şi să scape de ispite şi de valul puternic al provocărilor unei lumi fără Dumnezeu.

          Părintele Stelian Tofană ne spune că, dacă strigăm în momentele grele după ajutorul lui Dumnezeu, mâna Lui este întinsă spre noi. Depinde de fiecare în parte dacă îl va prinde de mâna sau va alege altă cale. Nu putem trăi doar cu osteneala fără Dumnezeu, ci trebuie să trăim în osteneală cu Dumnezeu pentru că, fără Iisus, toate truda noastră este în zadar, totul este fără sens şi fără perspective. Osteneala cu Dumnezeu, ascultându-i cuvântul, înseamnă totul: binefacere, abundenţă de daruri şi izbăvire.

          Părintele profesor Stelian Tofană dă o altă interpretare sufletului nostru care nu va mai fi gârbovit în momentul în care vom descoperi cerul, de unde vin toate răspunsurile şi în momentul în care vom descoperi Crucea, care devine altar de jertfă din clipa în care Iisus a fost răstignit pe ea. Îmi aduc aminte de momentele grele prin care a trecut Mănăstirea Dobric, Crucea sfinţit de Mitropolitul Andrei ca semn al unei viitoare mănăstiri fiind smulsă noaptea cu ajutorul unui tractor şi purtată pe uliţele Dobricului. Însă minunea ei s-a arătat în momentul în care toţi cei implicaţi au avut de suferit. Crucea este, aşadar, altarul spre care privim şi care are o putere miraculoasă. De aceea o cinstim, de aceea ne însemnăm când mergem de acasă, de aceea străjuieşte răspântiile drumurilor şi sfinţeşte casele oamenilor. „Însemnaţi-vă cu semnul Sfintei Cruci ori de câte ori porniţi la drum pentru a vă fi scut şi apărare în călătorie. Însemnaţi-vă cu semnul Sfintei Cruci şi veţi vedea ce puteri are ori de câte ori porniţi spre serviciu, ori de câte ori ieşiţi din casă... Pretutindeni, ziua şi noaptea, să nu începeţi niciun lucru până nu v-aţi însemnat cu semnul acestei puteri”, ne spune părintele Stelian Tofană. Într-o lume în care sărbătoarea a căpătat conotaţii comerciale, de multe ori punând preţ mai mare pe iepuraş de Paşti şi pe Moş Crăciun la Naşterea Domnului, ne întrebăm cum ne priveşte Tatăl Ceresc, iar micul Prunc venit în ieslea sfîntă, dacă nu cumva pribegeşte din nou printre străini, alungat de păcatele, interesele şi desconsiderarea noastră. Parcă îl văd pe profesorul Tofană, copil fiind, cum colinda pe uliţa de la Budeşti, aşa cum făceam, de altfel toţi. Timpul a trecut şi colindul se aude din ce în ce mai puţin peste sat. Preferăm să stăm în casă şi să urmărim la televizor pe artişti colindând. Ori, dacă nu duci tu vestea Naşterii Domnului, nu e acelaşi lucru.

Părintele profesor Stelian Tofană ne aduce Evanghelia lui Iisus prin interpretarea într-o altă cheie, arătându-ne că mântuirea depinde de noi prin schimbarea mentalităţii, schimbarea gândirii şi a modului de a ne raporta la trei lucruri: la noi înşine, la Dumnezeu şi la cel de lângă noi.

          O carte care oglindeşte cuvântul Celui de Sus, faptele Mântuitorului şi ale sfinţilor, fiind folositoare atât preoţilor, pentru predicile lor, cât şi nouă, mirenilor, în fiecare duminică şi sărbătoare când dorim să ne apropiem de Sfânta Evanghelie.