Părintele Radu Liviu Roșu: Aspectele multiple ale abuzului. Toate duc la un deficit în rezervorul pentru iubire

Nevoile afective neîmplinite, despre care am vorbit în articolele trecute, sună ca ceva destul de abstract şi confuz. Expresia respectivă ar însemna cu totul altceva pentru  o persoană dependentă decât pentru copilul unui alcoolic sau pentru unul maltratat fizic de părinţi. Cu toate acestea, ceea ce-i lipsește unei persoane care a ajuns dependentă, mai ales în copilărie, a provocat aceleaşi traume ca şi în cazul oricărei alte victime.

Să ne uităm,însă, mai atent la , diversele forme de agresiune care se pot exercita asupra unui copil în creştere. Unele sunt evidente, altele mai subtile. Toate duc la un deficit în rezervorul pentru iubire. Pe măsură ce vom trece în revistă aceste forme de agresiune, compară-le cu amintirile copilăriei tale. Nici un părinte nu este perfect.

Chiar şi cel mai bun părinte poate izbucni din când în când, din neştiinţă sau din frustrare. A greşi e omeneşte. Diferenţa dintre o izbucnire ocazională şi o agresiune dăunătoare constă în gradul şi consecvenţa acestor acte. Un obstacol temporar poate încetini curgerea fluxului de iubire, revenindu-şi de îndată ce bariera este înlăturată. Dar agresarea permanentă îl seacă.

Aminteşte-ţi că ”părinţi” înseamnă, din acest punct de vedere, mai mult decât părinţii biologici. Părinţii adoptivi pot juca acelaşi rol. Un mentor cu autoritate, cum ar fi un alt membru al familiei, un antrenor, un profesor sau un conducător spiritual, poate fi considerat ”părinte“ datorită imensei influenţe exercitate asupra vieţii cuiva.

De pildă, sunt cazuri în care, la acelaşi pacient, putem vorbi de cinci sau şase ”părinţi”. Toţi aceştia au ajutat la modelarea personalităţii pacientului, fie în bine, fie în rău.

Diferitele forme de abuz se succed în ordinea descrescătoare a caracterului lor vădit. Cazurile cele mai clare de maltratare fizică necesită intervenţia oamenilor legii pentru a constata abuzul, a evalua consecinţele şi a lua măsurile de rigoare.

Abuzul pasiv e mai puţin evident. Pe măsură ce lista noastră creşte, agresiunea este din ce în ce mai greu de identificat. Numai efectele sale nocive rămân la suprafaţă. De aceea, trebuie săpat adânc pentru a-i face pe pacienţii noştri să recunoască unele din formele mai subtile de abuz şi să se confrunte cu ele.

Să fim bine înţeleşi, aceste tipuri de agresiune nu provoacă daune absolut ireparabile; uneori există speranţe de vindecare şi fără tratament. Iosif, fiul lui Iacov (copilul favorit ”cu haina pestriţă”) din cartea Genezei, a fost o victimă clară. Mama i-a murit când era copil încă, tatăl l-a protejat prea mult, fraţii l-au urât şi i-au şi spus-o. L-au vândut ca sclav şi el a trecut prin ani lungi de suferinţe. Şi totuşi, când situaţia s-a întors în favoarea lui, a fost destul de puternic ca să-şi ierte fraţii şi să-şi întâmpine tatăl cu braţele deschise.

Dar, pentru majoritatea oamenilor, aceste probleme necesită mai multă atenţie şi parcurgerea unui proces de vindecare în mai multe etape. Unul dintre primii paşi este identificarea naturii factorilor care au împiedicat umplerea adecvată a rezervorului cu iubire al persoanei în cauză.

Când vorbim e abuzul activ, aici este vorba despre agresiuni fizice evidente, uşor de identificat. Bătăi. Molestări. Abuzuri sexuale de orice fel, până la contactul sexual. Acestea nu sunt numai acte imorale, dar şi ilegale în aproape toate sistemele legislative.

Active şi distructive, dar nu şi ilegale, sunt şi manifestările extreme ale furiei, violenţa verbală. Ţipetele sau acuzaţiile violente şi negândite (meritate sau nu, dar, în general, nefondate) lasă urme şi cicatrice care se vor simţi fără a se vedea. Copilul supus violenţei verbale sau emoţionale este agresat la modul activ.

O reclamă de televiziune îi ajută pe părinţi să vadă cât de umilitoare este agresiunea verbală. Camera de filmat poposeşte asupra gurii imense a unui adult. Tot timpul se vede acea gură uriaşă, şi tot ce se aude este vocea unui adult spunând ”Eşti dezgustător!”, ”Nu poţi face nimic ca lumea?”, ”Dacă n-ai fi tu, aş fi fericit.” Oricine urmăreşte avertismentul televizat, poate simţi durerea provocată de agresiunea verbală.

Imagina-ţi-vă un copil care încearcă să facă ceva. Părintele lui îl împiedică, chiar întinde mâna şi-i ia lucrul respectiv ca să termine el treaba: ”Of, nimic nu faci bine. Lasă-mă pe mine...“ Gândeşte-te ce efect au cuvintele lui asupra copilului. O astfel de intervenţie, chiar bine intenţionată, este un abuz activ, care îl afectează pe copil în aceeaşi măsură ca şi formele vădite de agresiune.

Dacă în trecutul tău au existat abuzuri active, trebuie să stai în faţa realităţii, cu orice preţ. În etapa aceasta nu trebuie să faci altceva decât să recunoşti existenţa lor. Acesta este primul pas important spre vindecare. La fel de bine poţi afirma, cu sinceritate: ”Părinţii mei n-au făcut niciodată aşa ceva.”

Dar tot n-ai scăpat. Există alte forme de agresiune, mult mai subtile dar la fel de nocive: privarea de elementele necesare umplerii rezervorului tău de iubire în copilărie, ceea ce numai părinţii îţi pot da prin timpul lor, atenţia, grija şi dragostea lor.

Abuzul pasiv are și el manifestările lui distructive pentru copii. Spre exemplu, unul sau ambii părinţi sunt atât de ocupaţi încât nu sunt la dispoziţia copilului lor nici fizic, nici afectiv. Din nefericire, foarte multe forme de abuz pasiv nu sunt identificate ca atare.

Cele universal recunoscute, cu un trist renume, sunt generate de alcoolism şi dependenţa de stupefiante. Altele pot fi valorizate pozitiv de anumite segmente ale societăţii – obsesia de a munci, de pildă. Hărnicia e o virtute; pentru unii, munca e un fel de rugăciune. ”Abuz?“ strigă adultul. Nici vorbă!

Există şi alte forme de abuz pasiv. Neintenţionate sau inevitabile, efectele lor sunt aceleaşi. Abandonul este o formă de abuz şi, să fim bine înţeleşi, divorţul, oricât de amical s-ar desfăşura, înseamnă părăsire. Absenţele îndelungate ale unui tată care lucrează în armată înseamnă abandon.

Tot aşa este şi moartea prematură a unui părinte. Poate că acest abandon este necesar, ca în căzulsoldatului. Poate că este neintenţionat sau inevitabil, ca, de pildă, o moarte accidentală. Dar în subconştientul copilului, acolo unde se află rezervorul de iubire, toate sunt interpretate ca abandon.

În clinicile de tratament, când apar asemenea probleme, copiii sunt adeseori întrebați: ”Te-ai gândit vreodată la părinţii tăi biologici?“ Un răspuns normal este ”Da“ sau ”Câteodată“. Când persoana în cauză răspunde cu vehemenţă ”Nu! Niciodată!”, se aprinde beculeţul. Mai mult ca sigur, copilul n-a reuşit să facă faţă abandonului.

Părintele care îşi îndepărtează în permanenţă copilul comite tot un abuz pasiv. Foarte des descoperim că o asemenea formă de abuz este greu de ţinut minte sau de identificat. Tatăl vine de la lucru şi se aşază să vadă ştirile de seară. ”Nu acuma, fiule“; ”Nu, Junior, sunt prea obosit acum“; ”Poate mai târziu“; ”Ei, nu vezi că mă uit la ştiri? Du-te dincolo”; ”Jucaţi-vă afară, copii”. Probabil, copilul nu-şi va aminti dojenile permanente, fiindcă pentru el aşa-i tata. Aşa-i normal.

Mama se întoarce de la serviciu, de la coafor, de la şedinţa cu părinţii, de la lecţia de tenis sau de la sala de sport şi începe să gătească cina. ”Nu-mi mai sta în cale, te rog“, ”Dacă tot vrei să faci ceva, împătureşte rufele uscate”, ”Nu, nu mă poţi ajuta, o să faci numai mizerie“, ”Eşti prea mic pentru asta. Du-te şi te joacă“, ”Să nu te văd în bucătărie câttimp pregătesc cina“.

Un părinte flegmatic – de genul lui Mr. Spock din Star Trek – nu va reuşi să umple rezervorul de iubire al copiluluisău pur şi simplu pentru că cel mic reacţionează spontan, instinctual, copilul şi adultul nu vorbesc aceeaşi limbă.

Să examinăm agresiunea verbală pasivă. Nu ţipă nimeni la copil şi el nu e niciodată acuzat de nimic, dar nici nu e lăudat în vreun fel. Nici o încurajare. Nici o bucurie. Nici un sprijin. Este ca și cum cineva își petrece în casa părinţilor primii douăzeci de ani de viaţă, tatăl ei n-a fost niciodată aspru, dar nici nu i-a spus pe nume vreodată. Este uimitor să vedem câţi oameni cu asemenea probleme spun: ”în familia mea nu ne îmbrăţişam niciodată, nici nu ne atingeam“.

În cazul abuzului sexual pasiv, spre deosebire de cel activ, nu e vorba de vreo atingere nepotrivită, pentru că nu există nici un fel de contact fizic. Copilul nu e niciodată mângâiat sau luat în braţe. Nu e pregătit pentru viaţa sexuală, nu se discută cu el despre aceasta. Lipsa afecţiunii între părinţi este o altă formă de abuz pasiv.

Părintele care manifestă diverse manii sau un perfecţionism accentuat poate să nu-i impună copilului viciul, dar el vede că mama curăţă baia cu periuţa de dinţi în fiecare săptămână, iar tata tunde iarba tot a treia zi. Mesajul, exprimat non- verbal, este perceput.

Dacă ai trăit lângă un părinte care suferă de depresie cronică, ai fost într-o situaţie de abuz pasiv. Un părinte excesiv de moralist sau bigot transmite un mesaj agresiv. În loc de bunătate, dragoste, toleranţă, copilul ”aude” înstrăinare, alienare ...

Să ne gândim la zilele copilăriei. Este necesar să ținem minte că noţiunea de ”copilărie normală” nu are sens pentru persoana care a trăit amintirea respectivă. Copilul nu compară viaţa lui de acasă cu un anumit standard exterior. Pentru el, standardul este însăşi viaţa lui. În orice condiţii ar creşte, acestea sunt ”normale” pentru el. El îşi închipuie că familie şi casă înseamnă ceea ce a văzut acasă şi a învăţat în propria familie.

Spre exemplu, o persoană care a trecut prin asemenea abuzuri a descris aceasta situaţie în felul următor: ”Acasă la mine, tata binecuvânta mâncarea cu palmele ridicate în timp ce rostea rugăciunea. Ni se părea că ea nu e bună de mâncat până nu făcea acel gest. Când am luat prima dată masa cu familia logodnicei mele, am fost şocat să văd că ei se ţin de mâini în timpul rugăciunii. Ştiu că e un detaliu lipsit de importanţă, dar m-a făcut să-mi dau seama ce relativ e termenul «normal».”

Aşa că, uită cuvântul ”normal”. Te-au luat părinţii în braţe cât erai copil, se îmbrăţişau între ei? Îţi poţi aminti o situaţie precisă când ai mers la ei cu o problemă şi ai fost într-adevăr ascultat? Te-au legănat în braţele lor în timp ce le povesteai cum a fost la şcoală? Te-au dus în diferite locuri? Aţi făcut ceva împreună? Cu alte cuvinte, privind în urmă, ţi-i aminteşti pe părinţi alături de tine tot timpul? Dacă asemenea amintiri sunt cel mult vagi sau pur şi simplu nu există, notează pe o hârtie (da, scrie negru pe alb) şi treci mai departe.

Vom continua în articolul următor cu tipurile de abuzuri care într-un fel s-au altul ne-au afectat și pe noi în copilăria noastră, în familia noastră.