Părintele Vasile Beni: În ziua de Luminație fiecare cimitir devine o grădină de stele

        ,,Mormintele de oameni mari / Sunt vetre de lumină
        Acolo ca să fie tari / Vin fiii de se-nchină!”

Luminația nu este doar o zi în care aprindem lumânări pe morminte —ci o zi în care Dumnezeu aprinde lumina în inimile noastre și fiecare lumânare arde pentru un nume, pentru o amintire, pentru un suflet. Și împreună, toate spun: „Nu v-am uitat. Vă iubim. Ne vom revedea!”

                 Dragii și bunii noștri credincioși!

       Astăzi, într-o zi de toamnă liniștită, când vântul poartă frunzele ca niște scrisori galbene ale timpului, ne adunăm în cimitire, printre cruci și flori, ca să aprindem lumina dragostei noastre pentru cei plecați din lumea aceasta.

       Ziua de Luminație – sau ziua morților – nu este o zi a tristeții, ci o zi a amintirii sfințite, o zi în care lacrima se împletește cu nădejdea, iar dorul se aprinde ca o flacără vie în candela credinței.

     Vorbind despre dor, sfântul părinte Dumitru Stăniloae spunea: ”Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite”.

       Astăzi ne-am adunat nu doar pentru o amintire, ci pentru o legătură care nu se rupe. Pe fiecare dintre cei pomeniți astăzi îi poartă Dumnezeu în mâinile Sale — iar noi, în inimă. Fiecare dintre ei a fost o lumină în viața noastră: o mamă care a iubit, un tată care a trudit, un copil care a zâmbit, un bunic care s-a rugat în taină. Au fost oameni simpli, dar cu suflete mari. Au semănat binele, au dăruit dragoste, și au plecat lăsând urme care nu se vor șterge niciodată.

     Așa cum apune soarele doar pentru a răsări dincolo de zare, tot așa sufletul omului trece din umbra vremii în lumina veșniciei. De aceea, Luminația nu este doar amintire, ci mărturisirea Învierii. Noi aprindem lumânările nu pentru a risipi întunericul cimitirului, ci pentru a mărturisi că Lumina lui Hristos nu se stinge niciodată, sau așa cum spunea Octavian Paler  că “A muri înseamnă a te muta într-o stea”.

  Poate că azi lacrima ne e grea și dorul apasă, dar în adâncul credinței știm că ei nu au murit — s-au mutat doar mai aproape de Dumnezeu.
Cei dragi ai noștri nu mai sunt în casele noastre, dar sunt în rugăciunile noastre. Nu mai putem merge la ei, dar putem vorbi cu ei în tăcere.
Și Dumnezeu, care citește lacrimile mai bine decât cuvintele, duce dorul nostru până la ei.

        Să nu uităm că pomenirea nu e doar un obicei, ci o mărturisire de iubire. Când pomenim pe cineva, îi dăm viață prin rugăciune. Fiecare lumânare aprinsă e o fărâmă de cer trimisă sufletului celui plecat. Fiecare rugăciune spusă cu lacrimi e o punte între lumea aceasta și veșnicie.

Să ne aducem aminte de toți cei care ne-au iubit și ne-au crescut, de cei care ne-au iertat și s-au rugat pentru noi. Să le iertăm greșelile, așa cum și noi nădăjduim să fim iertați în ceasul nostru. Și să ne trăim viața cu gândul că într-o zi îi vom revedea, într-un loc fără durere, fără despărțire, fără sfârșit.

Dumnezeul iubirii să-i odihnească pe toți cei adormiți din neamul nostru, din familiile noastre, și din lumea întreagă, iar nouă să ne dea înțelepciunea de a-i pomeni cu dragoste, ca legătura dintre pământ și cer să nu se stingă niciodată. Amin!

   Veșnică să fie pomenirea tuturor celor dragi care au adormit întru Domnul!

Pr. Vasile Beni