Particularităţile limbajului la vârsta şcolară mică

     Dezvoltarea şi particularităţile limbajului la vârsta şcolară mică se înscriu în ansamblul modificărilor majore ce au alt loc în sistemul şi funcţiile psihice la această vârstă, atât sub influenţa maturizării psiho-fizice a copilului cât şi sub influenţa învăţării, educaţiei, a procesului instructiv-educativ.

     Între limbaj şi celelalte componente ale sistemului psihic, îndeosebi gândirea, este o strânsă interdependenţă, ceea ce face ca dezvoltarea şi particularităţile limbajului să reprezinte un indicator semnificativ al stadiului de dezvoltare în care se află copilul, dar şi un factor de stimulare şi favorizare a acestei dezvoltari.

     “Sunt multe atribute esenţiale care definesc şi caracterizează mai pregnant personalitatea umană pregatită prin şcoală, dar între ele un loc major îl ocupă capacitatea de comunicare şi receptare a mesajelor, utilizând coduri psihice:

  • imagini, simboluri, forme abstracte, operaţii mentale;
  • idei;
  • semnificaţii generalizate ale realităţii”.[1]

     Strâns legat în evoluţia gândirii limbajul parcurge un proces de interiorizare, constând în transformarea treptată a limbajului extern în “limbaj intern cu voce tare” şi ulterior, în limbaj intern propriu zis.

     În procesul exprimării, noţiunile şi regulile gramaticale reglează şi autoreglează folosirea corectă a limbii ca principal mijloc de comunicare.

     Învăţarea limbii române în şcoală, favorizează dezvoltarea structurilor mentale ale elevului şi îi permite să ajungă la cunoaşterea valorilor lumii. Odată cu asimiliarea lexicului, copilul îşi însuşeşte şi semnificatia cuvintelor, noţiunile ce sunt desemnate prin cuvinte, care înregistrează la rândul lor un proces de precizare, de clarificare ca urmare a dezvoltării operaţiilor de gândire.

     Învăţarea limbii este şi libertate şi constrângere. Este libertate deoarece permite fiecăruia să se exprime în mod curent fără nici o reţinere şi este constrângere pentru că ea, limba, îi obligă pe emiţători şi receptori să respecte anumite reguli şi norme.

     “Cultivarea expresivităţii limbajului nu are înrăuriri numai în direcţia capacităţii de comunicare a elevilor, ci le îmbogăţeşte viaţa sufletească, le educă sensibilitatea şi receptivitatea faţă de ceea ce există.”[2]

     Învăţarea sistematică a limbii romane în şcoală trebuie să se bazeze pe crearea unei stări motivaţionale intrinsece ca rezultat al constatării că orice achiziţie lingvistică conferă elevului noi capacităţi de utilizare a limbii în situaţii concrete de comunicare.

     Acumularea experienţei verbale conduce treptat la formarea unor generalizări lingvistice empirice, la constituirea aşa-numitului “simţ al limbii” care permite copiilor să folosească tot mai corect formele şi categoriile gramaticale şi chiar să intervină atunci când observă greşeli în vorbirea celor din jur.

     Caracterul empiric al generalizărilor lingvistice conduce uneori la apariţia unor greşeli, aşa numitele “disgramatisme infantile” invenţii lingvistice ale copiilor rezultate din aplicarea unor forme gramaticale pe conţinuturi diferite.

     Fenomenul disgramatismelor infantile este relativ normal, fiind legat de creşterea capacităţilor de generalizare a gândirii, dar el nu trebuie neglijat. Este necesar să se corecteze consecvent această eroare, pentru a nu deveni “obişnuinţe de vorbire ce vor fi mai Şdificil de înlăturat decât de prevenit.”

     Şcolarul mic întâmpină unele dificultăţi în pronunţarea unor sunete sau grupuri de sunete, cu repercursiuni asupra pronunţării corecte a cuvintelor. Unele din aceste dificultăţi sunt determinate anatomo-fiziologic şi dispar, de cele mai multe ori, ca efect al maturizării aparatului fonator.

     Pregătirea pentru şcoală, înseamnă în primul rând, o stare de disponibilitate pentru activitatea de învăţare, asigurarea unei condiţii interioare care să ofere copilului posibilitatea de a aborda optim solicitările noi dar şi acea stare psihologică pozitivă faţă de momentul debutului scolar.

     “Studiul limbii române se realizează prin centrarea obiectivelor pe formarea de capacităţi proprii de folosire a limbii în contexte concrete de comunicare.”[3]

     Întreaga perioadă a şcolarizării, începând de la grădiniţă până la terminarea liceului este marcată de realizarea obiectivului ce vizeaza educarea limbajului. Limbajul rămâne o marcă importantă de reprezentativitate intelectuală pentru oameni, este un instrument de achiziţionare a cunoştinţelor din oricare domeniu de specialitate.

     Limbajul este mijlocul de antrenare şi exteriorizare a gândirilor, a informaţiilor înregistrate în memorie, a cunoştinţelor şi deprinderilor intelectuale.

     Competenţa de comunicare a elevilor devine act funcţional-operaţional verificat şi aplicat în situaţii concrete de comunicare.

 

 

Bibliografie

 

Barbu, M. (2003), Metodica predării limbii şi literaturii române – învăţământul primar, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova.

Crăciun, C. (2002), Metodica predării limbii române în învăţământul primar, Ediţia a II-a, Editura Emia, Deva.

Cristea, S. (1998), Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Dumitru, Ghe., Dumitru, C., Damian, I., Dumitriu, I., (2002), Psihopedagogie – Sinteze pentru examenele de definitivat şi gradul II de învăţământ, Editura Alma Mater, Bacău.

Prof. Dumitru Rus

Şcoala Gimnazială Vasile Scurtu Parva




[1] Marian Barbu, coordonator (şi colectiv), Metodica predării limbii române în învăţământul primar, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 2003, pag. 165

 

[2] Corneliu Crăciun, Metodica predării limbii române în învăţământul primar, Editia a II-a, Editura Emia, Deva, 2002, pag. 102

[3] Marian Barbu, coordonator (şi colectiv), Metodica predării limbii române în învăţământul primar, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 2003, pag. 164

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5