Pe aripa versului cu Elvira Maxim

O întâlnire cu Elvira Maxim, profesoară de matematică la Şcoala Generală “Lucian Blaga”, este întotdeauna o sărbătoare. Citind volumul “Frânturi de zbor”, editat la Nova Didactica, vă veţi stâmpăra sufletul călătorind pe aripi de poezie în lumea lumilor, acolo unde orice bucurie, supărare, dorinţă sau vis se transformă în vers: “Frânturi de vis/ Frânturi de gând/ Vă mulţumesc că mi-aţi deschis/ Fereastra ca să vă colind”. Într-o continuă descoperire a frumuseţilor de netăgăduit, care îşi au rădăcină în lumea satului copilăriei, picătura din plâns sau frânturile de vis transformându-se în versuri dedicate, mai apoi, cu mult respect, cititorilor: “Un timp paradis/ Mă umple de dor/ Pe-o urmă de vis/ Tot urc şi cobor”. Nu poate lipsi din cartea versurilor vieţii, mama, căreia poeta îi creionează un portret desprins din icoane: “Cel mai frumos cuvânt/ Ce-l rostesc pe pământ/ După cel al lui Dumnezeu/ E mamă, numele tău”, continuând în acelaşi registru melancolic: “Cărările toamnei/ Mă dor şi-mi sunt grele/ Flori de salcâm/ Amintirile mele…”: Leagănul naşterii, Budeşti, învăţătorii Maria şi Gheorghe Gherman, pictoriţa Virginia Brănescu, Corul Appassionata sunt descrise în versurile Elvirei Maxim. Emoţionant şi plin de învăţăminte este portretul dascălului: “Când la catedră îmi îndrum urmaşii/ Să înţeleagă legile din carte/ Pe calea ce-ai deschis-o îmi port paşii/ Şi-ţi duc făclia vie mai departe”, continuând în aceeaşi notă: “Când viaţa ta începe altă cale/ Să mergi cu suflet bun şi împăcat/ La candela înţelepciunii tale/ Mulţime de copii s-au luminat”, gânduri rimate scrise odată cu pensionarea. Poezia este o dezlegare a sufletului încătuşat: “Mi-am oglindit sufletul în vers/ Şi urmele durerii s-au şters/ În versuri găsesc o lumină/ Liberă, caldă, senină”. Strofele de trei-patru-cinci şi chiar nouă versuri descriu un poet care se joacă cu cuvintele. Nimic nu este forţat. Sacrul bobului de grâu: “Bob de grâu, bob de grâu/ Eşti mai mult decât te ştiu/ Oamenilor pe pământ/ Le arăţi un chip de sfânt”, al vântului “hoinar prin lume”, spirala vieţii, cerul, timpul care nu trece, ci “noi trecem prin el”, infinitul care “e-n noi/ Chinuit şi constrâns” creionează arhaicul. “Fărâmă din sufletul neamului meu/ Doină, e glasul tău” spune autoarea, ea însăşi doinotoare de excepţie şi creatoare de cântec. Elvira Maxim ştie că are o stea a ei, pe care n-o pierde din ochi: “Carule, Carule Mare,/ În vecinătatea ta/ Eu, umilă călătoare/ Am păzit mereu o stea”, fiind conştientă de harul ei: “Doamne, mi-ai dat visul şi gândul/ Cu ele îmbrac/ În versuri pământul”. Cutremurător de frumoase sunt versurile de strană, care ar merita fredonate în sfintele biserici: “Iisuse înălţat la ceruri/ De noi pe cruce răstignit/ Iisuse îndurător de chinuri/ La mine-n suflet ai venit”. Autoarea consideră aceste poezii frânturi de zbor, deoarece spiritul ei s-a avântat uneori spre adâncul sufletului de unde s-a întors cu flori pe care le dăruieşte oamenilor, mesajul volumului fiind al dragostei: “Un nufăr rătăcit pe ape” şi al întâlnirii spirituale cu Dumnezeu. Fiind de acord cu Elvira Maxim, “comoara ce-o aduni din carte/ O porţi cu tine zi de zi/ Nicio avere de pe lume/ N-o va putea înlocui” ne bucurăm de realizarea dânsei şi aşteptăm cu nerăbdare cel de-al doilea volum, în care va aduce frumuseţi de necontestat din lumea satului românesc, pildă pentru generaţiile actuale.