Pe calea versurilor

Avocat de profesie, monoreanul George Echim, stabilit de ani buni la Braşov, fondator al revistei „Claviaturi”, vine în faţa cititorilor cu un nou volum de poezii „Frumoasa cale”, editat la Timpul Iaşi. Într-o ţinută de sărbătoare, cartea vine să ilustreze gândurile unui autor pentru care poezia este o trăire a identităţii, o împlinire a sufletului, versuri izbucnite din lacrimi, bucurii, iubiri, nădejdi şi deznădejdi, speranţe şi disperări, dorinţe, dureri, înţelegeri, căutări şi, dincolo de toate, credinţa că prin cuvânt se face dreptate.
În „Frumoasa cale” descoperim nu doar omenia lui George Echim ci şi modul lui de a concretiza frumuseţile vieţii prin versuri: „Saturat fiind de gânduri/ Mă revărs acum în rânduri”. Cuvintele vin precum un şiroi de fapte ale vremurilor în care autorul trăieşte: „Veniţi de vă potoliţi setea/ La izvorul dragostei de cuvânt/ Şi nu vă îmbătaţi/ Cu apa limpede şi rece/ A cuvântului”. Precum vrednicii săi înaintaşi porneau în costumul tradiţional în lume pentru a-şi apăra glia şi vorba, la fel, George Echim porneşte de pe Valea Şieului în traista dorurilor lui cu vorbele dulci: „Cu el, cuvântul, am plecat la drum/ M-a însoţit mereu încrezător/ El mi-a dat forma în care să spun/ Gândurile-mi de dragoste şi dor/.../ Cuvântul este marele mister/ La însăşi existenţei noastre/ Dezlegare ne vine de la cer/ Calea luminată printre astre”.
Ca la orice bun român, puterea vine de sus, iar poetul nu ezită să mărturisească acest lucru: „Nu mi-a fost îndeajuns credinţa/ Am simţit nevoia să mărturisesc/ Că în Dumnezeu îmi stă putinţa/ De a trăi în pace şi în omenesc”. Precum străbunii, poetul încearcă să are ogorul cuvintelor, punând astfel sămânţa bună pentru generaţiile care vor veni: „Sunt plugar pe câmpia dreptăţii/ De o viaţă ar din pragul dimineţii/ Să pregătesc terenul pentru semănat/ A ceea ce este de toţi aşteptat”. Convins că orice gând poate lumina lumea, poetul declară că nu va renunţa niciodată la aşezarea cuvintelor în poezii care astfel să dea rodire şi strălucire frumuseţilor vieţii: „Nu am trăire mai înaltă/ Decât credinţa în Dumnezeu/ Dragostea şi dorul de vatră/ Nădejde în poporul meu”.
Poetul cântă ţara şi ogorul, iubirea şi tainele vremurilor, razele de lună şi frumuseţea stelelor. Acrostihurile prezente în partea a doua a volumului vin să întregească puterea jocului de cuvinte, George Echim jonglând, fără nicio problemă, cu acestea. Eseul „Prieten al lui Eminescu”, scris de Cornel Vlad, vine să întărească afirmaţiile noastre că poezia lui George Echim, subliniază ceea ce are mai frumos realitatea înconjurătoare, apărând cu hotărâre fiinţa şi valorile pământului românesc şi acţionând prin sabia cuvântului împotriva a ceea ce este nedrept.
O carte care merită citită, fiind un nou prag al existenţei poetului, care, iată, ne dovedeşte că frumuseţea unei cărări stă în puterea creaţiei.