Perturbări în comunicarea didactică

Comunicarea didactică, ca şi comunicarea generală interumană, este supusă unor perturbări numeroase şi variate. O analiză extinsă a acestora şi o sistematizare riguroasă a lor ne oferă Dorina Sălăvăstru. Autoarea clasifică aceste perturbări astfel:

 a) blocaje determinate de caracteristicile persoanei angajate în comunicarea didactică (Învăţătorul pe de o parte, elevul pe de alta);

b) blocaje determinate de relaţiile social-valorice existente între participanţii la relaţia de comunicare-didactică;

c) blocaje determinate de particularităţile domeniului în care se realizează comunicarea didactică  (D. Sălăvăstru, 2004, p. 210).

Perturbări psihologice

În drumul parcurs de mesajul ştiinţific de la persoana-emiţător la persoana receptor se produc multe pierderi ale stării iniţiale a acestuia. Mai întâi, reţinem că înţelegerea mesajului de către elevi este dependentă de inteligenţa şi capacitatea de înţelegere a acestora, precum şi de cultura lor. Elevii cu un IQ mic nu vor putea recepţiona, în mod adecvat, cunoştinţele care li se predau, capacităţile lor cognitive mediocre reprezentând un factor blocant manifestat în relaţia de comunicare cu Învăţătorul.

Există, apoi, elevi care nu au suficientă încredere în capacităţile personale, timizi, indecişi, care nu se pot implica în suficientă măsură în sarcina didactică. Aceştia necesită o intervenţie plină de tact pedagogic pentru creşterea încrederii în ei înşişi. Oboseala, diferitele deficienţe (fizice, senzoriale etc.) produc şi ele perturbări în comunicarea didactică.

Alte perturbări se produc în comunicarea didactică datorită Învăţătorului. S-a scris mult şi pe această temă. Se relevă lacunele în predare, care nu întotdeauna satisfac principiul accesibilităţii. Sunt profesori care realizează o comunicare abstractă, insuficient adaptată la nivelul de înţelegere al elevilor. Superficialitatea în pregătirea sarcinilor didactice, graba, neatenţia se repercutează negativ asupra relaţiei de comunicare. La fel, trăsăturile negative de personalitate, cum sunt narcisismul, încăpăţânarea, apatia, autoritarismul. Este necesar ca educatorul să considere autoritatea supremă, pentru că el se va condamna astfel, în comunicarea sa cu elevul, la „un soi de monolog teatral”.

În clasă elevii nu trebuie să se simtă nişte victime. Este corect ca ei să trăiască sentimente de securitate şi de afecţiune. Marchand (1956) descrie astfel Învăţătorul model: „El se profilează în faţa elevilor ca un exemplu, nu abstract şi impersonal, ci concret, direct pentru fiecare elev. El este un exemplu de eroism şi curaj pentru copilul pe care îl ştie înfricoşat şi şovăielnic; un exemplu de modestie pentru cel care se arată prea orgolios; un exemplu de iubire dezinteresată pentru cel pe care îl bănuieşte lacom; ... este un singur şi de neînlocuit exemplu”.

Perturbări de natură social-valorică

În această categorie este menţionat, în primul rând ,conflictul de autoritate, de care am mai vorbit. Învăţătorul este considerat autoritate epistemică, pentru că el stăpâneşte mai bine un domeniu. Elevul este doar cel care beneficiază sau nu beneficiază de autoritatea cognitivă a învăţătorului său. Dacă elevii îl consideră pe profesor ca autoritate ştiinţifică reală şi autentică atunci comunicarea cu el va fi benefică, îi va apropia pe elevi de educator pentru a afla de la el cât mai multe informaţii în legătură cu o problemă sau alta. Dacă însă Învăţătorul respectiv va fi considerat autoritate excesivă, care, prin caracteristicile lui, de personalitate, imprimă teamă, datorită căreia elevii nu-şi pot permite analize şi păreri proprii, atunci apare conflictul de autoritate care provoacă distorsiuni în comunicarea didactică. Se ştie că atunci când elevul resimte autoritatea educatorului ca apăsătoare şi dominatoare, el va fi copleşit de trăiri negative, se va simţi ameninţat, va fi descurajat şi va fi cuprins de teamă şi îngrijorare pentru situaţia lui şcolară, fiind astfel determinat să nu recepţioneze, în mod adecvat, mesajele transmise prin comunicarea didactică.

Sălăvăstru prezintă şi o altă categorie de perturbări sau obstacole în comunicarea didactică, care ţin de natura relaţiilor valorice ale partenerilor acestui tip de comunicare. Astfel de perturbări sau conflicte valorice pot fi legate de valorile morale, estetice sau de cele existente la nivelul vieţii în comun. Conflictele de natură morală, precizează autoarea, îşi au originea în mediul familial din care provine elevul. Dacă Învăţătorul nu va reuşi ca în decursul comunicării să-i determine pe elevi să înţeleagă valorile autentice atunci mesajele educaţionale vor avea mult de suferit. Tot astfel, şcoala, educaţia sunt opere de dirijare socială, care pun accentul pe acţiunile normate şi pe respectarea normelor. Unii elevi însă resimt aceste cerinţe ca atentate la libertăţile individului, ca restricţii. „Relaţia dialogică profesor-elev este profund afectată atunci când elevul percepe cerinţele şcolare ca strategii de constrângere a individului pentru a adopta anumite comportamente” (Sălăvăstru, 2004, p. 214).

Perturbări la nivelul canalelor de transmisie

Perturbări la nivelul canalelor de transmisie pot fi provocate, mai întâi, de tot felul de zgomote: alarme în funcţiune ale autoturismelor aflate prea aproape de şcoală, şuşotelile elevilor în bănci, căderea unor cărţi sau rechizite pe duşumea, neadecvarea vocii educatorului (prea tare, prea joasă etc.). De asemenea, cum au arătat cercetările de psihologie socială, distanţa prea mare a elevilor faţă de profesor (în sălile de clasă spaţioase sau amfiteatre) poate obstrucţiona transmisia mesajului.

Una dintre cele mai cunoscute perturbări ale canalelor de transmisie o reprezintă pronunţia deficitară din partea Învăţătorului care, în cursul transmiterii se poate amplifica. De asemenea, defectele de auz la unii elevi determină ca transmisia de la profesor să nu fie receptată în mod satisfăcător.

Distorsiunile la nivelul canalelor de transmisie (zgomote, vibraţii) perturbă fidelitatea transmisiei, între mesajul expediat şi cel receptat nu se constată corespondenţa necesară. Se deteriorează astfel înţelesul cuvintelor, al propoziţiilor, chiar al sensului celor ce se comunică.

Perturbări determinate de natura domeniului cognitiv

O serie de perturbări ale comunicării didactice sunt determinate de nestăpânirea în suficientă măsură a limbajului sau comunicării în contextul unor discipline şcolare: matematică, fizică, biologie, filozofie etc. situaţie în care pentru a înţelege ce li se comunică este necesar ca elevii să înţeleagă cuvintele de specialitate din domeniul respectiv. Ei trebuie să fie posesorii unei competenţe cognitive (pentru a înţelege informaţiile ştiinţifice) dar şi ai unei competenţe lingvistice (să cunoască sistemul respectiv de semne care exprimă conţinutul de idei specializat (Sălăvăstru, 2004, p. 216-217).

Evident, elevii trebuie să înveţe treptat limbajele respective, iar profesorii să folosească termenii pe care elevii îi cunosc, pentru că regula de bază a oricărei comunicări, „inclusiv” celei didactice, este ca interlocutorii să folosească acelaşi limbaj.

Olga Ciobanu (2003) subliniază că perturbările sau barierele, deşi îmbracă forme diferite, constituind reale probleme în realizarea procesului de comunicare „nu sunt de neevitat, existând câteva aspecte ce trebuie luate în considerare pentru înlăturarea lor:

a) planificarea comunicării;

b) determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări;

c) alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării;

d) clasificarea ideilor înaintea comunicării;

e) folosirea unui limbaj adecvat (Ciobanu, 2003, p. 33).

Bibliografie

Abric J., C., Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2002;

Antonesei, L., Fundamente culturale ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1996;

Cucoş, C. , Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1998;

Ciobanu, O. , Comunicare didactica, Editura ASE, 2003;

Pânişoară, O.I., Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi, 2003;

Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004;

Prof. Dumitru Rus

Şcoala Gimnazială Vasile Scurtu Parva