Plutind ca-ntr-un vis peste Londra şi Paris…

Sala mare, de spectacole,a centrului municipal de cultură ‘’George Coşbuc’’ a fost plină cu spectatori! Chiar dacă era duminică seara, chiar dacă zăpada pe străzi depăşea 30 de centimetri şi trotuarele erau necurăţate în această după amiază de duminică, chiar dacă frigul era destul de pătrunzător şi chiar dacă era vorba de… un spectacol cu muzică de fanfară şi nu unul de hip-hop-hodoronc-tronc!

Adevărul este că Bistriţa are un public avizat şi iubitor de astfel de muzică! Mihai Warga poate privi mulţumit de acolo din ceruri unde se află: activitatea sa prodigioasă pe acest câmp select al simfoniei alămurilor are continuatori minunaţi şi valoroşi!

Anul acesta, de fapt şi anul acesta, muzica militară a garnizoanei Bistriţa a ţinut să-şi onoreze blazonul la care au trudit un Lazăr Gavrilaş, un Roman Sigartău, un Marcel Rus sau un Dan Dumitru Stângaciu, cu un concert de excepţie ocazionat de sărbătorirea a 43 de ani de existenţă a Fanfarei Militare în garnizoana Bistriţa.

De ceva vreme destinele fanfarei militare a garnizoanei Bistriţa au fost asumate de doi oameni speciali : unul care conduce partea militară, cu discreţie dar ferm şi corect vorba fiind de plt.adj.şef Marian Vancea şi celălalt care şi-a luat aproape singur dulcea povară a ridicării măiestriei artistice, numitul fiind plt.maj. Bogdan Bejinaru, un artist complet, un om cu un caracter excepţional şi un Dirijor cu perspective fantastice! Având în preajmă oameni aşezaţi şi predispuşi la truda grea pe care o cere imperativ lucrul bine făcut – numesc aici doar pe Paul Petrovan şi pe Costel Ivan – Marian şi Bogdan au pornit pe un drum greu, infernal, dar aducător de mari satisfacţii! Şi-au propus să ducă – chiar şi în aceste vremuri de bejenie – ştafeta nevăzută dar minunată pentru sufletele noastre preluată de la înaintaşi!

O să spun într-o formă ... uzată şi poate perimată, un lucru adevărat şi minunat ca toate adevărurile, anume că Muzica Militară a garnizoanei Bistriţa este iarăşi ce a fost ( cândva!) şi…chiar mai mult decât atât! O spun răspicat, aşa ca unul care are proprietatea vorbelor! Şi sunt în acelaşi timp de acord cu comentariul unui cârcotaş care după spectacol vorbea cu sine însuşi rostind neauzit: ‘’ numai de i-ar ţine’’!!!

Spectacolul a fost unul excepţional! Primarul Ovidiu Creţu, vrednicul nostru primar, mereu prezent la manifestările artistice de calitate din urbea noastră şi-a însoţit omagiul său sincer adus muzicii de fanfară de calitate cu o jerbă de flori şi cu un buchet de cuvinte sincere şi avizate. ‘’Muzica aceasta face parte din sufletul nostru al bistriţenilor şi de aceea am vrea la vară să auzim fanfara militară în parc pentru a ne aduce aminte mereu de farmecul vieţii…’’ . Amfitrion de neegalat prin stil şi eleganţă Dorel Cosma, directorul centrului Cultural Municipal vibra precum coarda unei viori la auzul melodiilor de pe toate meridianele globului rostuite cu măiestrie de bagheta dirijorului Bogdan Bejinaru! Daca am relata de la Nunta Zamfirei am zice. : ‘’A fost atâta joc şi cant…’’, cum însă relatăm concertul aniversar al muzicii Militare a garnizoanei vom spune doar că merita văzut! O doamnă din sală m-a întrebat dacă o să scriu despre concert şi m-a îndemnat să scriu că a fost minunat şi că vreme de o oră a plutit prin toate saloanele de dans, din imaginaţia sa, de la Viena , Paris şi Washington!

Prezentat impecabil de Simona Pop Labiş concertul a debutat cu Marşul festiv de Ionel Croitoru continuând cu uvertura Bravura de Larry Neeck şi cu Highland Cathedral o compoziţie minunată realizată de germanii Ulrich Roever şi Michael Korb in anul 1982. Regia concertului realizată de Bogdan Bejinaru şi Paul Petrovan a prevăzut completarea minunatelor performanţe muzicale ale instrumentiştilor cu imagini adecvate proiectate pe ecran. Aşa se face că spectatorul a fost chemat spre reverie nu numai de acordurile muzicii ci şi de imagini fascinante! Winner mélange, suita de valsuri creată de Johann Strauss a fost urmată de suita de tangouri aranjate orchestral de compozitorul Emanuel Nastasie. Spectatorii au aplaudat apoi îndelung pe ritmurile cunoscute ale compoziţiilor Quens park melody de Jacob de Haan şi Viena rămâne Viena de Johan Schramel.

Ultima parte a concertului ne-a adus în lumea filmului. Şi cum americanii sunt aşii din acest domeniu compozitorul John Wiliams a fost prezentat cu lucrarea Marş simfonic în care am recunoscut teme din filmele Indiana Jons, Războiul stelelor dar şi Imnul olimpiadei de la Los Angeles din 1984.

Vom mai spune că Bogdan Bejineru nu era…Bogdan Bejinaru dacă nu încheia concertul cu melodii bine aranjate orchestral şi magistral interpretate de fanfară prin combinarea a trei stiluri diferite de muzică aparent contradictorii: baroc, pop şi jazz! Concerto d’amore de Jacob de Haas, The James Bond Theme, un cântec instrumental care apare în toate filmele cu James Bond, apoi melodii ale cunoscutei trupe a anilor ’70 ai secolului trecut Abba şi în cele din urmă compoziţia Moment for Morricone a lui Ennio Morricone au ridicat sala în picioare, aplauzele îndelungate ale spectatorilor fiind răsplătite de ieşirea repetată la rampă a acestor muzicieni redescoperiţi de talentul şi ambiţia dirijorului lor!

În ce mă priveşte, cu puţina educaţie muzicală pe care o am în acest domeniu dar şi condiţionat de nostalgiile tinereţii şi ale vieţii mele de locotenent, pe când fanfara militară nu numai că avea în frunte un tambur major dar şi cânta mai mereu doar marşuri ostăşeşti, mi-aş fi dorit să mă întorc în timp la acele dulci tinereţuri pe ritmuri un pic mai cazone! Însă nu a fost să fie! Poate altădată!

Până una alta nu pot să-mi reprim un sentiment, infim maliţios, şi să nu mă întreb – şi nu mai întreb pe nimeni ! - dacă ocupaţia actuală militară, economică,tehnică şi culturală occidentală ar fi fost şi una rusească sau…Doamne fereşte chinezească, oare ce piese am mai fi ascultat aseară?

Una peste alta, să ne bucurăm! Vorba unui papagal, trăim în Romania şi asta ne ocupă tot timpul! Aseară, doar aseară, am reuşit să ne eliberăm şi să plutim fericiţi pe deasupra Wienei, a Parisului, a Londrei şi a Washingtonului. Şi toate acestea le datorăm lui Bogdan Bejinaru şi artiştilor săi minunaţi! Vă mulţumim copiii! Zarurile au fost aruncate! Aţi ridicat ştacheta foarte sus! Mingea rămâne tot în terenul vostru aşadar !

Sperăm deci că, dacă este adevărat că ’’la noblesse oblige’’, nu vom fi nevoiţi să aşteptăm până la anul pe 5 februarie un nou concert la fel de minunat ca acela de ieri! Spuneţi...unde când şi cum vă vom mai vedea odată !?

Doamne nu uita de noi!

Un a(r)mator, Florentin Archiudean