Poetul cu stele în ochi

Ca nimeni altul, Alexandru Cristian Miloș a lucrat la imaginea sa de poet poate mai mult decât la poezia pe care a scris-o. Și-a asumat rolul poetului neînțeles, a vizionarului repudiat de o lume obtuză. Minte iscoditoare, a cutezat să facă poezie din noile și vechile teorii ale universului. Obsesia deschizătorului de drumuri în poezia mileniului trei l-a urmărit asiduu. Făcând un excurs prin poezia lui, ce însumează zeci de volume, de la debutul editorial târziu, la 42 de ani, cu Stele amintite, până la ultimele apariții, vom constata cum destinul său poetic se împarte în două: între poezia de expresie clasică de început, și cea pe care el însuși a numit-o cosmopoezie, pe care a mizat până la sfârșit. În cea dintâi, se observă influența unor clasici moderni cum Esenin și Blaga, a poeților generației șaptezeci; o poezie a căutărilor, a asimilărilor, a lucrurilor inspirate. Pe când în cea de-a doua, poetul își schimbă decisiv maniera, recurgând la versificări gongorice, înșiruiri de teorii psudo-științifice asimilate din reviste, almanahuri de popularizare a științei, din cărți și filme SF. Poezia lui Miloș se transformă treptat într-o nebuloasă ce adună galaxii, rachete cosmice, zboruri cu viteza luminii. Imaginează călătorii interstelare, evadări din închisoarea timpului, posibile prin criogenie, prin suspendarea funcțiilor vitale. Mesajul devine mai important decât forma în care el este livrat. Un amalgam de teorii ale originii noastre extraterestre, în care omul e un experiment genetic al unor entități evoluate, încrucișarea între terrieni și reptilieni veniți de pe planeta Nibiru. Poetul se transformă într-un Profet cosmic, vituperând decăderea umană, neputințele ce-l fac prizonier pe Planeta Albastră.
Cauza acestei cotituri decisive în gândirea poetului o aflăm în cărțile de proză SF, de istorii galactice și filosofii siderale, unde notează, cu litere de foc, data de 8 februarie 1993, ca punct de inflexiune în destinul său; ziua când a fost vizitat de entități extraterestre, care i-au comunicat (telepatic) lucruri tulburătoare despre bogăția și varietatea formelor de viață din Univers. Fapt trăit aievea, nu simplă ficțiune... Aidoma unui iluminat, viața lui dobândește de acum un sens înalt, al trezirii conștiințelor adormite. Deplânge faptul că omul a ajuns o rasă galactică dementă, războinică și violentă, criminală față de alte rase pașnice și iubitoare ale Universului. Cât adevăr, mai ales acum, când războiul își arată chipul hidos! Orgoloios, Poetul își vede demersurile răsplătite nu cu un banal Premiu Nobel, ci cu un Nobel Galactic! Din păcate, plecarea sa din închisoarea timpului, pe 27 martie 2021, nu va mai face posibil acest lucru. Sau, dimpotrivă, în locul unde se află, poetul e răsplătit cu lauri pentru strădaniile lui terriene.
Criticul de poezie Gheorghe Grigurcu îi face un sugestiv portret în prefața volumului Poemele Planetelor: „Înalt, osos, de-o vârstă imprecisă, ins afabil, gata de a oferi explicații vizitatorului, aidoma unui ghid avizat, asupra urbei de care e îndrăgostit, pare un duh discret al Bistriței, realizând legătura între trecutul cu oculte sugestii și prezentul cu frenezie deschis viitorului.” Cei care l-au cunoscut pe poet, știu că viața lui a fost legată indisolubil de Bistrița, de străzile, parcurile și oamenii ei. Omniprezent, poetul atrăgea atenția prin înfățișarea neglijentă, prin disponibilitatea la dialog. Ins incomod la nivelul discursului, a devenit o emblemă a Bistriței. Absența lui dintre noi o simțim nostalgic acum, la un an de la dispariție, când trecem prin locurile unde poposea altădată, pe străzile în care peripatetiza aristotelic. Nu degeaba se spune: Când un poet dispare, o lume dispare. Limba devine mai săracă, visele își pierd din profunzime.
Omagiem amintirea poetului. Recitind stufoasa producție poetică a lui Miloș, vom descoperi frumuseți pe care numai poetul le poate sublima. Cum, bunăoară, aceste fulgurații din volumul Biții memoriei: „Casele sunt păsări de piatră, / Ferestrele, aripile lor. // Sărbători de iarnă / înjunghiind zăpada. // Suntem singuri, Doamne, Prea singuri sub cer. // Începutul lumii / A fost toamna/ Până și orbii văd aceasta! // Trei sfaturi pentru a înțelege zăpada. / Primul sfat: Iubește zăpada cu inimă de copil! // Al doilea sfat: Privește zăpada cu ochi de copil! / Al treilea sfat: Învață zăpada în starea de a fi, mereu, copil!”
În Nume din cer, poate cea mai izutită carte a sa, poezia respiră delicate priveliști: „Lăudat fie chinul ce mi s-a dat/ Și alba fecioară, nicicând, neatinsă/ Ziua și noaptea stau cu mine la sfat/ În lumea ta îngenunchiată și ninsă.”