Portretul unui savant al limbii și literaturii române

Să scrii despre Gavril Istrate, titanul Universității ,,Alexandru Ioan Cuza din Iași ”, așa cum  a fost perceput el în opinia  ieșeană, nu este un lucru ușor și,  mă gândesc  ca nu cumva cuvintele să fie prea sărace pentru a reliefa anvergura personalității sale. Pentru cei care l-au cunoscut în îndelungata lui carieră de profesor universitar, el a rămas în amintirea lor pentru totdeauna :  lingvistul, filologul, căutătorul de sensuri ale cuvintelor, scriitorul, dar mai ales omul de un profund caracter și de o rară omenie. În trecerea anilor care s-au adunat ca un dar dumnezeiesc până la împlinirea unui secol de viață, din care mai lipseau doar trei săptămâni, Gavril Istrate a strălucit prin minunatele sale realizări pentru cunoașterea și cinstirea limbii române și a literaturii naționale din toate timpurile. Despre opera marelui erudit s-a scris și, probabil se vor mai scrie încă multe pagini, în semn de recunoștință și de apreciere a activității sale. Gavril Istrate n-a trecut neobservat prin viață. A fost audiat cu drag și mult interes  de studenți la cursurile lui din  amfiteatre, s-a bucurat de prietenia și de respectul colegilor săi, de prietenia unor oameni de aleasă cultură, s-a dovedit un intelectual bine pregătit profesional, a încântat auditoriul în cadrul simpozioanelor, a diverselor manifestări culturale, comemorări literare, colocvii, congrese sau întâlniri, a avut un comportament ireproșabil  în relațiile sale interumane. Drumul vieții sale este luminat din interior prin realizări de ordin spiritual care au intrat în patrimoniul nostru cultural și l-au făcut un model referențial, demn de respectul contemporanilor. Atât în tinerețea lui, cât și după aceea, a simțit nevoia de a admira oamenii care au făcut ceva în cultura românească. Dar și el a fost admirat și respectat în aceași măsură și nu  întâmplător i s-au atribuit câteva supranume atât de simbolice : ,,Patriarh al limbii române ”, ,,Decanul filologilor români ”, ,,Solie din Țara lui Coșbuc” , ,,Arhonte al grănicerilor năsăudeni ”, ,,Ardeleanul moldovenizat ”, ,,Un Trandafir Imperial al Lingvisticii Românești ”, ,,Un pilon al culturii românești ” sau ,,Un uriaș cu fruntea-n soare ”. Și toate aceste aprecieri aparțin unor oameni de aleasă cultură care l-au cunoscut, au muncit alături de el, i-au fost colaboratori, colegi sau studenți, nutrind față de el un sentiment de prietenie, de afecțiune și de mândrie. A fost un om agreabil, spune unul dintre foștii lui studenți, avea o replică promptă, nu lipsită de umor, adesea jovial, înțelegător, chiar generos, în stare să-ți vorbească ore în șir despre marii noștri scriitori, despre cărți în general ”. Înzestrat cu o memorie de invidiat, era capabil să recite sute și mii de versuri dintr-un poet sau altul și mai ales din Coșbuc, marea lui obsesie, încă din tinerețe. Făcea trimiteri de bibliografie cu paginația exactă, fără a avea în față vreo sursă de inspirație. Dacă devia de la subiect printr-o paranteză sau alta, revenea la el cu o logică de invidiat. Orice discuție o deschidea cu calm și inteligență, iar pe măsură ce înainta, își nuanța vocea pentru a da importanță subiectului. ,,A știut ca nimeni altul să fie omul rigorii științifice, dar și profesorul de vocație, înzestrat cu har incontestabil de a forma și modela conștiințe, și decanul intransigent chemat să organizeze și să direcționeze, dar și conducătorul stăpân pe orice situație, însă atent și grijuliu față de nevoile celor din jur, la ușa căruia găseai cuvântul cald, adevărul curat, sfatul părintesc, dar și măsura dreaptă a lucrurilor.     (Mircea Prahase).  Felicia Mocanu de peste Prut i se adresează în cuvinte pline de căldură sufletească : ,,Ne-ați fascinat cu vocea D-voastră Ștefănească, cu zâmbetul părintesc și cu potențialul deosebit de a mobiliza spre ascultare oricare auditoriu. Cu aceste calități și cu cea de genial povestitor al operelor înaintașilor noștri, într-o blândă zi de ianuarie, ați rămas în inimile cahulenilor care doresc să vă mai vadă și să vă asculte cu nesaț  ”.Publicistul basarabean Vasile Badiu scrie în ,,Glasul națiunii nr.10 din 1994, că l-a cunoscut personal la o sesiune de referate a Institutului de Filologie ,,Alexandru Philippide” din Iași, unde, printre vorbitori s-a evidențiat ,,un bătrân, înalt, uscățiv și vânjos, cu ochi albaștri, care vorbea mai mult fără text, dar cu o erudiție, cu o forță de convingere și pasiune, cum rar întâlnești. Vorbea despre Ardealul său de unde a venit cu George Coșbuc în suflet, dar la interval de timp amintea și de Basarabia și oamenii ei. Atunci vorba oratorului căpăta o nouă căldură, căldura fratelui pe care îl doare inima pentru fratele ajuns în primejdie ”. Acuratețea frazei, conținutul și profunzimea discursului și, mai ales, felul direct de adresare te captiva și te făcea un umil discipol al maestrului Limbii române literare, notează Jica Aionoaie. Avea disponibilitatea să vorbească cu ușurință și competență despre o gamă largă de domenii, dar mai ales despre patriotism și românism. Cuvintele sale erau petale ce vibrau până ce auditoriul intra în rezonanță cu mesajul literar, istoric, cultural, social, filozofic. Era metodic și exact în tot ceea ce făcea. El nu vorbea ca să se audă vorbind, el vorbea pentru oameni, el vorbea pentru că avea ceva de spus. Vorbea cu mândrie și cu respect despre graiuri și tradiție, vorbea clar și oarecum dojenitor despre prezent, vorbea cu îngăduință și cu speranță despre tineret și viitor. A fost un model de dascăl apreciat și respectat, cumpătat la vorbă și la faptă, un model de om care a trăit printre oameni și pentru oameni. Avea în el un prisos de bunătate și nu întâmplător a fost numit ,,Domnu’ Trandafir” al zileleor noastre. Era o plăcere să te afli în preajma lui, avea ceva care atrăgea ca un magnet. ,,Vorba domoală, căutătura atentă, disponibilitatea dialogului, priceperea de a coborî (la propriu și la figurat) de pe podiumul catedrei și de la biroul decanului la nivelul studenților, au fost elemente care au contribuit din plin la închegarea imaginii de atunci și de mai târziu a specialistului reputat dublat de un admirabil educator” (Vasile Fluturel). A fost omagiat de fiecare dată la împlinirea unor respectabile vârste : la 65 de ani, la 70 și 75 de ani, la 80 și 85 de ani, la 90 și 95 de ani, în cadrul universității,  a instituțiilor culturale din acest spațiu al spiritualității ieșene, prilej care le-a oferit posibilitatea multor oameni de seamă să-și exprime înalta lor gratitudine pentru îndelungata și laborioasa lui activitate : Acad. Cristofor I. Simionescu, George Ivănescu, membru correspondent al Academiei, prof. dr. Al. Andriescu, Alexandru Husar, Nicolae Mocanu, Vasile Țâra, Constantin Ciopraga, Petru Zugun, Constantin Popescu, Acad. Silviu Berejan (Chișineu ), Nicolae Mătcaș, Ioan Oprea,  sau Corneliu Dimitriu, care spunea  : ,,profesorul Gavril Istrate nu este numai un lingvist, un filolog și un îndrumător științific, ci este un om în adevăratul înțeles al cuvântului. Privind lumea cu înțelepciune, domnia sa se oprește la ceea ce poate fi durabil pentru ființa elementară care este omul : bucuria de a munci și de a cultiva floarea rară a prieteniei și a armoniei ”.