Gavril Istrate, solie din patria lui George Coșbuc

Așa era cunoscut în spațiul cultural ieșean, profesorul universitar doctor docent Gavril Istrate, care avea pentru poetul de la Hordou un adevărat cult, l-a purtat în suflet până la sfârșitul vieții. Fiecare întâlnire cu auditoriul său era un prilej de a-l slăvi pe Coșbuc și de-al face nemuritor. Recitind opera marelui filolog, și mai ales însemnările sale răzlețite prin diverse reviste literare ori studii și articole de specialitate, am aflat cum a ajuns în capitala Moldovei, anii de studenție petrecuți aici și îndelungatul său profesorat din cadrul Universității ,,Alexandru Ioan Cuza ” din Iași. Legătura cu orașul care îl va primi mai târziu ca fiu adoptiv al acestei cetăți culturale i-au făcut-o câțiva profesori de la Liceul ,,George Coșbuc ” din Năsăud, originari din Moldova : Ion Tăzlăoanu, Elena Tăzlăoanu, Ecaterina Cătănescu, Gheorghe Tomescu, care, în prelegerile lor au prezentat Iașul, ca unul dintre centrele universitare de mare prestigiu. Această chemare spre ,,pământul făgăduinței ” a fost consolidată și prin temeinicile sale lecturi din scriitorii moldoveni, încă de pe vremea când era elev la liceu. În anul 1933, a trecut munții, asemeni vechilor transilvăneni, chiar dacă i-ar fi fost mai simplu să ajungă în Feleac, la faimoasa universitate din Cluj, schimbând șase trenuri, unele forestiere, pentru că, la vremea aceea nu exista linia ferată Ilva Mică-Vatra Dornei. Era dornic să se confrunte cu orașul miraculos și cu toată Moldova care, continua să existe sub semnul lui Ștefan cel Mare : ,,Voiam să aud sub pașii mei ecourile trecerii pe aici a lui Grigore Ureche, Miron Costin și Dosoftei, a lui Vasile Alecsandri, Eminescu și Creangă și să-i prind încă vii, pe inegalabilii mei zei tutelari Garabet Ibrăileanu și Mihail Sadoveanu. În clipa în care am coborât din tren eram încredințat că Iașul îmi va lumina drumurile în viață și mă va ajuta să transform visurile în realitate. După ce i-am cunoscut trecutul, nu mai concepeam să mă înscriu la altă Universitate decât la cea de aici ”. O oarecare influență în alegerea facultății a avut-o asupra lui și îndemnul cumnatului său Aurel Dumitru din Nepos, care nu ezita să-i spună : ,, Gavrilă, după liceu, du-te la Iași că nu găsești oraș mai frumos pe gustul tău, în care să nu auzi vorbă străină, unde toată lumea vorbește românește! ” De această alegere era convins și profesorul Aurel Șorobetea, când spunea elevilor săi în clasă : ,,Se va duce Istrate la Iași, la Universitate și când se va întoarce de acolo, va avea Liceul ,,George Coșbuc ” un profesor adevărat, la limba română” . A plecat pe acest drum cu gândul să se pregătească în domeniul literaturii, dar nicidecum să renunțe vreodată la studiul limbii. Cel care l-a motivat în alegerea specializării sale a fost profesorul Iorgu Iordan, în a cărui gândire a descoperit multe puncte comune. El l-a câștigat prin expunerea sobră a materiei, fără nicio notă retorică, prin obiectivitatea desăvârșită cu care vorbea și, mai ales, prin interesul pe care i l-a acordat, după anul I, când din lipsa mijloacelor materiale, se gândea să renunțe la Iași și să ia altă cale, pentru a ușura cheltuielile familiei sale. În acele momente de cumpănă, îl conving cuvintele profesorului său : ,,Ești un element vrednic și stăruitor, cum aș dori să existe multe în universitatea noastră. De aceea cred că, revenind la Iași ai fi unul din cei mai buni studenți la Filologia Română... Eu sunt de părere să vii tot la Iași, căci nu te vei prăpădi printre noi ”. Și s-a întors tot acolo, obținând în urma unor examene suplimentare o bursă de merit, care i-a asigurat finalizarea cu succes a studiilor. Gavril Istrate a fost pentru un scurt timp și studentul lui George Călinescu și a avut onoarea să-l aibă ca președinte la examenul de licență. ,, La cursurile lui mergeam cu o oră mai devreme pentru a prinde un loc în sală. Amfiteatrul devenea neîncăpător, pentru că la audieri participau și studenți din afara facultății. Avea o voce subțire și înaltă și își încheia frazele cu ridicări neobișnuite de ton, captivând auditoriul ”. După ce și-a încheiat studiile, Gavril Istrate nu s-a mai întors în Ardeal. A rămas profesor la Universitate, urcând toate treptele ierarhiei profesionale, fiind numit și decan al Facultății de Litere, timp de 19 ani. La Iași și-a întemeiat familia, devenind un ardelean moldovenizat. Dar viața nu i-a oferit numai zile cu soare, ci și furtuni prin care a trebuit să treacă : în timpul celui de-al doilea război mondial este nevoit să se refugieze cu familia la Târnăveni, unde fusese mobilizat, departe de casa care i-a fost distrusă în urma bombardamentelor ; mai târziu se stinge din viață soția sa, Maria, o excelentă profesoară de limba română, apoi îl pierde pe Relu, fiul său mai mare, abia intrat în tainele filologiei. Astăzi, nepoții lui sunt profesori la aceeași universitate, unde bunicul lor a muncit mai mult de-o jumătate de veac. Sentimentul cel mai puternic care pusese stăpânire pe profesorul Gavril Istrate a fost unul de contopire totală cu oamenii Iașului, care l-au primit ca unul de-al lor. Nu s-a întâmplat niciodată, în cei 80 de ani de când a devenit ieșean, să-i adreseze cineva o vorbă nepotrivită. Toată lumea îl privea cu alți ochi pe măsură ce afla că este o solie din patria lui Coșbuc și are o contribuție de seamă în dezvoltarea culturii naționale și în special a filologiei și lingvisticii românești.