Postul şi rugăciunea în epoca Părinţilor Apostolici

Rugăciunea şi postul sunt viaţa Bisericii, respiraţia ei. Practic, cercetând literatura patristică veche, constatăm, la nivelul primelor două secole creştine, înfiriparea şi întărirea tradiţiei postului şi a rugăciunii.

Un document foarte important care aduce mărturie despre viaţa primelor comunităţi creştine este “Didahia celor doisprezece apostoli”, alcătuită între anii 50-70 după Hristos. Cu privire la asceză, Didahia se exprimă în capitolul VI, astfel: “Cu privire la mâncări, ţine ce poţi, dar fereşte-te tare de cele jertfite idolilor, că este slujire a unor zei morţi”. Capitolul VII al Didahiei face recomandări cu privire la modalitatea săvârşirii Botezului. Aşa cum rezultă din text, botezul prin turnare este rezervat situaţiilor în care apa nu este suficientă “dacă nu ai de ajuns nici una, nici alta, toarnă pe cap de trei ori apă “în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Urmează o serie de recomandări cu privire la pregătirea catehumenului şi a garanţilor săi pentru Botez: “Înainte de Botez, să postească cel ce se botează şi cel botezat şi alţi câţiva, dacă pot. Porunceşte, însă, ca cel ce are să se boteze, să postească o zi sau două înainte”. Avem, aici, atestat ceea ce liturghiştii numesc postul particular sau cel pregătitor pentru primirea unei sfinte taine.

În fine, în Didahie, avem atestat postul săptămânal, de miercurea şi vinerea: “Posturile voastre să nu fie ca ale făţarnicilor, că ei postesc lunea şi joia; voi, însă, să postiţi miercurea şi vinerea”. Motivarea postului de miercuri şi vineri se leagă de Săptămâna Patimilor: miercuri se hotărăşte uciderea Mântuitorului, iar vineri are loc răstignirea Sa.

Într-o manieră asemănătoare, Didahia vorbeşte şi despre rugăciune: “Nu vă rugaţi ca fariseii, ci cum a poruncit Domnul în Evanghelia Sa! Aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri… Că a Ta este puterea şi slava în veci. De trei ori pe zi să vă rugaţi aşa”. Conformitatea literală cu Evanghelia confirmă vechimea practicii folosirii Rugăciunii domneşti, cât şi preţuirea de care ea se bucură în rândul creştinilor, ca modelul de rugăciune dat de Însuşi Mântuitorul.

Tot Didahia face recomandări cu privire la canonul de rugăciune înainte şi după împărtăşirea propriu-zisă cu Sfintele Taine.

Un alt document al literaturii patristice timpurii, “Păstorul”, despre care tradiţia spune că ar fi scris de un anume Herma posibil fratele lui Pius, episcop al Romei la jumătatea secolului al II-lea, vorbeşte despre post într-un sens spiritualizat. În Pilda a V-a, Păstorul îi spune lui Herma următoarele lucruri despre post: “Posteşte, dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci nicio faptă rea în viaţa ta, ci slujeşte Domnului cu inimă curată păzind poruncile Lui şi mergând pe calea hotărârilor Lui, să nu se suie în inima ta nicio poftă rea; crede însă, lui Dumnezeu şi dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu. Dacă vei face acestea, vei posti post mare şi primit de Domnul”.

Suntem puşi în faţa unei “reforme” a postului, tipice unei scrieri cu caracter moralizator; acelaşi tip de demers îl vom întâlni în scrierilr Sfântului Vasile cel Mare sau în cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Însăşi faptul că e criticat postul formal, e o garanţie a vechimii acestei practici, ea trebuie să fie îndeajuns de veche şi de răspândită pentru a putea fi periclitată de formalism. Fragmentul menţionat reprezintă prima atestare literară a ceea ce am putea distinge ca postul interior, adică postul spiritual sau participarea sufletului la post.

Postul spiritualizat prin milostenie este promovat şi de “Epistola lui Barnaba”, care, în capitolul III, se mulţumeşte să-l citeze pe Isaia (58, 6-10) în acest sens: “Nu ştiţi voi postul care îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi… Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l”…

Reţinem, din Epistola lui Barnaba şi Păstorul lui Herma, principiile potrivit cărora, prin post, rugăciunile ne sunt ascultate, iar postul spre a fi primit, trebuie însoţit de fapte de milostenie şi de bunăvoinţă faţă de ceilalţi.

Tot din perioada Părinţilor Apostolici ne vin primele îndemnuri la unificarea rugăciunii în jurul clerului. Iată ce spune Sfântul Ignatie Teoforul (+107), despre rugăciune “După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuşi, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără episcopi şi fără preoţi…” Observăm că se acordă o mai mare omportanţă cultului public în raport cu cel particular. Rugăciunea comună a bisericii e considerată a fi mai puternică, nu numai pentru că este rugăciunea unită a mai multor credincioşi, ci şi pentru că e cea care e reunită în jurul epistolului şi a preotului. Practic, deşi nu avem în faţă o colecţie de canoane, avem o interdicţie clară a rugăciunii comune şi a Euharistiei fără de -episcop sau preot.

Sfântul Ignatie recomandă adunările cultice dese: “Sârguiţi-vă, dar, să vă adunaţi mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu şi spre slava Lui. Când vă adunaţi des, sunt nimicite puterile Satanei…”. Iată de ce o comunitate este puternică doar atunci când ea este strâns unită în jurul Altarului şi a sfinţiţilor ei slujitori.