Povestea bradului

A luat vântul sămânţa bradului şi-a pus-o-n stâncă,

Neştiind că e flămândă pasărea şi o mănâncă.

Altădată, a suflat-o mai în jos, în loc umbrit,

Dar, fără raza de soare, sămânţa n-a încolţit.

Tot umblând haihui prin lume şi la deal, ba şi la vale,

A scăpat vântu-o sămânţă în loc luminos – pe-o vale.

Avea apă, avea soare, avea cântec dat de cetini

Şi a încolţit sămânţa într-o zi de marţi sau miercuri;

Importanţă, nu mai are ziua-n care-a răsărit;

Lângă ea, după cinci zile, o brânduşă s-a ivit.

- Heei!, dar ce te-nalţi aşa, plin de fală şi băţos?

- Pentru că mi-e dat, pe lume, să cresc mare şi umbros,

Iar apoi, către Crăciun, doi străjeri mă vor tăia,

Mă vor duce spre oraş, să fiu şi eu cineva -

Brad împodobit în casă sub priviri străluminate

Rânduite-n jur la masă, de mireasma mea-mbătate.

Două zile de răsfăţ, iar, apoi, dezamăgirea -

Eram nebăgat în seamă şi trecut la greu dezmăţ:

Se-nfruptau, pe întrecute, din podoaba-mi lucitoare,

Ne-ntrebându-mă vreunul dac-o ramură mă doare

Ori dacă îmi pare rău după izul de răşină

Pe care-l lăsai, mai ieri, în pădurea mea bătrână.

Am ales, n-am cui mă plânge, calea ce-am crezut-o bună,

Dar în casa cea domnească, mi-a fost bine doar o lună,

Iar apoi, fără de milă, la gunoi m-au aruncat

De unde, un moş cărunt mă făcuse un arac.

Învăţai, până la urmă, că e boală grea trufia

Şi m-am lecuit de tot, sprijinind pe umeri via.