Poveştile Bistriţei, privite de o bistriţeancă

Consider foarte bună ideea lui Menuţ Maximinian, managerul ziarului „Răsunetul” din Bistriţa, scriitor şi publicist, de a întocmi o antologie cu poveşti, care de care mai importante şi valoroase, despre oraşul nostru. De altfel, mă uimeşte tenacitatea şi energia acestui om pe care eu îl socotesc un prototip al energetismului cultural din acest colţ de ţară. „Poveştile Bistriţei”, apărute la Editura Charmides, scrise cu meticulozitate de personalităţi marcante (bistriţeni, iar alţii, care trăiesc şi muncesc în oraşul Bistriţa, de ani buni, sfinţind locul).
Citind cu atenţie cartea, mi-am dat seama de calitatea informaţiilor ştiinţific-documentate, despre locul şi oamenii acestui meleag, binecuvântat de Dumnezeu cu o frumuseţe aparte, cât şi despre tradiţiile şi obiceiurile locului. Remarc că prin ceea ce au consemnat cei 11 autori se arată valoarea inestimabilă a acestui oraş medieval aşezat în nord-estul Transilvaniei. Prin file de istorie, prin documente justificative existente în arhive, ne facem imaginea clară a Bistriţei, din vechime până azi, cu tot ce are de oferit.
Nu trebuie să uităm, că Bistriţa, întemeiată cu aproximativ 800 de ani în urmă, este unul dintre cele mai importante oraşe medievale din nordul ţării, în patrimoniul său cultural existând valori excepţionale. Este de ajuns să amintim: Biserica Evanghelică, care găzduieşte o orgă de acum 500 de ani, şi cele 12 steaguri ale breslelor meseriaşilor bistriţeni, apoi şirul Sugălete, Turnul Dogarilor sau Casa Argintarului.
Iată, toate acestea, precum şi farmecul specific al zonei au îndemnat întotdeauna oamenii de condei. Citind cartea mi-am dat seama de scriitori, la care cuvântul naşte ideea plină de forţă creatoare, împlinită apoi cu bucuria completă a fiecărei înfăptuiri, oameni cu o inteligenţă deosebită, evidenţiată paradoxal prin eleganţă şi modestie, desigur, manifestându-se fiecare, în stilul său propriu, printr-un eseu personalizat. Nu voi intra prea mult în amănunte spre a stârni curiozitatea cititorului, dar voi puncta câteva aspecte care au făcut apel la memoria afectivă din arhiva personală a sufletului meu.
În Prefaţa cărţii, directorul Gavril Ţărmure al Palatului Culturii Bistriţa ne informează că volumul şi-a propus să ne aducă în prim plan imaginea clară a istoriei locale, dar în acelaşi timp ne ajută să înţelegem identitatea noastră. Textele din carte sugerează resursele sociale, culturale, arhitecturale şi artistice. Dar concluzionează. „Bistriţa trebuie povestită şi repovestită”.
În „Cuvânt înainte”, domnul Menuţ Maximinian arată că: „Volumul „Poveştile Bistriţei” se doreşte a fi cartea de vizită prin ochii celor care prezintă istoria, cultura, arhitectura acestui spaţiu transilvan, dorindu-ne, atât bistriţeni, cât şi cei care vor poposi în municipiul nostru să cunoască mai bine oraşul”. Oricum, citind cartea, eu, ca om al locului, simt o bucurie şi în acelaşi timp o mândrie justificată.
Pentru mine, o bistriţeancă, care a copilărit acum peste 70 de ani, pe drumul Tărpiului, la poalele dealului Burisch, despre care atât de frumos scrie doctorul Mircea Gelu Buta în eseul „Nostalgia oraşului natal”, avem o serie de informaţii bine documentate, pe care nu le ştiam şi mă bucur. În acelaşi timp, cu ajutorul unei baghete magice, m-am întors la anii copilăriei.
Copilăria, pentru fiecare dintre noi, este şi rămâne unică, cu intense reverberaţii izvorâte din şuvoiul curat al inocenţei. Acesta este motivul real care mă îndeamnă să evoc câteva aspecte din copilăria mea. Mă văd copil în clasele I-IV, venind de pe dealul străjuit de livezi, cu pomi fructiferi şi dăruit de Dumnezeu cu frumuseţe şi aer proaspăt, la Şcoala Generală nr.1 Bistriţa, de pe Bulevard, azi Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu”. Eram trei clase paralele, una de fete, una de băieţi şi una la secţia maghiară, mixtă. În clasa de fete, unde eram şi eu, erau vreo zece evreice, cu care noi ne înţelegeam foarte bine. Menţionez că unii evrei erau foarte buni profesionişti, medici sau comercianţi desăvârşiţi. Îmi aduc că eram colegă cu Clara Sefler, Tili Horovitz și Iuliana Waisz. Erau foarte cumsecade. Ele erau încântate de pâinea de casă bătută de coajă din pachetul meu, pe care o schimbam adesea cu jemla unsă cu unt a lor. Menţionez, de asemenea, că în pauze ieşeam în curte şi ne jucam cu toţii, nu conta de ce etnie suntem. Apoi, îmi aduc perfect de bine aminte de vecinii mei saşi, de jocurile copilăriei, în care copiii saşilor nu trişau niciodată. Erau atât de serioşi aceşti copii încât mi-a intrat în sânge respectul pentru saşi. Şi apoi, cum aş putea să uit sărbătorile şi datinile specifice acestei zone, care se asemănau între ele, atât la saşi, cât şi la maghiari, cu ale noastre. Şi-mi amintesc că de Paşti toţi băieţii mergeau la udat şi fetele îi serveau cu ouă roşii. La Crăciun, mergeam cu toţii (în ceată) la colindat, iar colindul „O, brad frumos” îl colindam şi în limba germană. Ne bucuram împreună şi ce frumos era. Ce vreau să subliniez este că, în vremea copilăriei mele, Bistriţa era un oraş foarte liniştit, în care trăiau în bună înţelegere toate etniile: români, saşi, maghiari, evrei şi de alte naţionalităţi, ceea ce e greu de crezut în zilele noastre.
Scriitorul Gelu Buta structurează în eseul propus foarte bine părţile oraşului, iar mai apoi punctează câteva evenimente importante. Spre exemplu: ridicarea statuii lui Andrei Mureşanu, cel care a scris nemuritoarele versuri ale poeziei „Un răsunet”, care apoi au devenit versurile Imnului Naţional sau de Casina Română, un furnicar plin de activităţi pentru locuitorii români din Bistriţa. Autorul spune: „în jurul datei de 15 august, în fiecare an, în zona Decebal, se ţinea un mare târg (bâlci). Îmi amintesc şi eu că noi, copiii aşteptam acest târg, să ne cumpărăm turtiţe colorate cu oglinjoare şi să participăm, spre seară, la Circul amenajat într-o parte a pieţei unde vedeam animale care nu erau pe la noi (girafe, lei, tigri, ponei)... îmi amintesc de zilele călduroase de august, în jurul Sfintei Mării, când oraşul era împânzit de sătenii îmbrăcaţi în frumoase costume populare, pe care noi, copiii, căutam să ghicim, dacă sunt de pe valea Someşului, a Bârgăului sau a Şieului”.
Deci, iată, era o paradă a portului popular, care parcă nicăieri nu-i mai frumoasă şi un prilej de a-şi comercializa mărfurile (produse alimentare, îmbrăcăminte). Într-o parte era amenajat şi un târg de animale.
În „Bistriţa. Glasul” românilor în mărturii documentare” competenţa şi meticulozitatea dr. Adrian Onofreiu ne prezintă istoria zbuciumată a acestui meleag, de-a lungul existenţei sale. Se consemnează despre organizarea administrativă din diferite perioade istorice, iar în perioada interbelică consemnează şi recensământul din 1932, când „oraşul avea un număr de 14.813 suflete, 3286 capi de familie şi 2017 clădiri”. Apoi, ne spune autorul: „A urmat tăvălugul celui De-al Doilea Război Mondial, având consecinţe dezastruoase, mai ales pentru saşii transilvăneni”. Precizez că la întocmirea materialului s-au folosit manuscrise păstrate la Arhive, lucrări şi studii tematice, care subliniază multitudinea demersurilor unor scriitori români. Desigur, toate acestea ar putea fi folosite la întocmirea unei monografii a Bistriţei care urmează a fi scrisă.
Istoricul de artă Vasile Duda vine să ne informeze în „Evoluţia urbană a oraşului” despre progresul Bistriţei, începând cu anul 1330, de când s-a declarat oraş şi până în zilele noastre, în mod ştiinţific. Şi iar mă văd copil, amintindu-mi de strada Lemnelor (azi str. Liviu Rebreanu), de str. Spitalului (azi str. Gh. Şincai), de strada Ungurească (azi str. N. Titulescu), iar mai apoi, în perioada comunistă de realizarea cartierelor de blocuri şi crearea Pieţei Petru Rareş (la Prefectură), pe unde mergeam la Casa Pionierilor, dar şi Piaţa Mihai Eminescu unde duceam lapte. Autorul subliniază, în continuare „analiza dezvoltării urbane a Bistriţei relevă evoluţia strâns legată de principiile teoretice ale epocilor parcurse, dar influenţate de condiţiile de mediu existente”. Astfel, pe axa nordică a oraşului, epoca industrializării a dus la dezvoltarea unor fabrici, în partea de nord a căii ferate, după cum precizează autorul. Desigur, acestea au creat locuri de muncă, păcat că unele, după Revoluţie, s-a desfiinţat. În acelaşi timp, autorul acestui eseu subliniază similitudinea cu celelalte oraşe săseşti din Transilvania, ca de exemplu: Cluj, Sibiu, Braşov, Sebeş etc.
Despre „Aculturaţie şi interculturalitate în zona Bistriţei” ne vorbeşte atât de sugestiv scriitorul Menuţ Maximinian, subliniind că, împreună cu românii băştinaşi, aici au convieţuit de-a lungul timpului: saşi, unguri, evrei, armeni, cu obiceiurile şi culturile lor, influenţându-se reciproc. Cea mai mare influenţă au avut-o saşii, iar unele tradiţii se păstrează până în ziua de azi. Spre exemplu: vorbind despre Sărbătoarea Luminilor şi a Sfântului Martin, a darurilor şi a bunătăţii, marcată de copiii de la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”. De asemenea, consemnează autorul, păstrarea unor sărbători ca: Sărbătoarea Floriilor sau Târgul de Paşti Ostermark. Frumos subliniază autorul în acest eseu că „influenţa saşilor şi-a pus amprenta atât în oraş, cât şi în satele învecinate săseşti, ca de exemplu, Slătiniţa, Livezile, Colibiţa, Unirea, Crainimăt, Orheiu Bistriţei, Domneşti, Satu Nou, Budacu de Jos, Dorolea, Monariu, Lechinţa, Sigmir, Tărpiu, Dumitriţa sau Ghinda. Se remarcă aceste localităţi atât prin arhitectură, cât şi prin modul în care saşii ştiau să-şi organizeze viaţa, lăsând urme preţioase şi după plecarea masivă a lor”. M-a impresionat, de asemenea, modul în care autorul a reînviat în memoria bistriţenilor multiculturalitatea de pe aceste meleaguri, culegând informaţii importante de la diferite persoane din Monariu, de la Posmuş sau din Cepari şi din Dumitriţa, aceştia din urmă participând la târgul năsăudean anual „De Ispas la Năsăud”, care se menţine până în ziua de azi.
În eseul semnat de scriitorul Aurel Rău – „Vârste în oraşul Bistriţa” – ne propune un pelerinaj unor personalităţi importante, pelerini preţioşi care au străbătut de-a lungul vremii aceste meleaguri, cum ar f iacu de Hunedoara, Matei Corvin, Petru Rareş, generalul Basta, Gheorghe Şincai, Regele Ferdinand însoţit de Regina Maria, Carol al II-lea şi alţii, toţi având o influenţă importantă asupra locului. Subliniază, de asemenea, contribuţia unor poeţi ca Mihai Eminescu sau George Coşbuc şi a unor scriitori ca Liviu Rebreanu, Lucian Blaga sau Nicolae Iorga care au cântat în operele lor plaiurile noastre. Şi încheie aşa: „Autorul acestor rânduri a venit aici să afle cele de mai sus şi să le încresteze pe un
răboj, sub un titlu „vârste/vrâste”, cum s-ar da într‑o piatră cu un amnar”.
„Poveştile medievale” descrise de bistriţeanul Eugen Miloş ne amintesc de şirul Sugălete care este cel mai larg şir de arcade comerciale medievale din Transilvania, precum şi de povestea celui mai înalt turn de Biserică din Transilvania (1519) construit numai din piatră (75 m) care tronează în centrul vechi al oraşului şi este principalul punct de atracţie pentru pelerini.
Despre identitatea culturală, scrie în eseul „Bistriţa, un oraş cu o captivantă identitate culturală” scriitorul Olimpiu Nuşfelean. În eseul propus ne precizează că Bistriţa şi-a cucerit identitatea culturală prin fapte culturale desfăşurate la Casa orăşenească de Cultură, iar mai apoi municipală, la Casa Sindicatelor, precum şi prin ziarul ”Ecoul”, iar mai apoi „Răsunetul”. Are amintiri nostalgice despre copilăria sa petrecută la Şieu Sfântu şi despre activitatea culturală desfăşurată în comuna natală şi în comunele învecinate.
Despre „instituţia bunului simţ” (aşa cum o numeşte Andrei Pleşu, cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, în 1988, la momentul inaugurării „Galeriilor de Artă” ale Uniunii Artiştilor Plastici din Bistriţa) scrie, atât de convingător, în eseul „Proba aerului”, istoricul şi criticul de artă Mircea Oliv. Aduce în atenţia cititorilor evoluţia progresivă a artiştilor plastici bistriţeni, evidenţiind două figuri emblematice din Bistriţa şi nu numai: sculptorul Grigore Bradea şi pictorul Miron Duca.
Iată ce precizează despre sculptorul Grigore Bradea: „Sculptorul Grigore Bradea a urcat etapă cu etapă, regăsind sunetul curat al sculpturii şi arătând în felul lui, cu ajutorul „maeştrilor” lui clujeni un adânc sacrificiu idealului artei de bună condiţie şi rafinată calitate”. Menţionăm că pentru sculptorul Grigore Bradea „imaginea omului” nu este niciodată ruptă de univers, iar credinţa sculptorului, în puterea magică a elementului feminin, adaptarea la ciclurile vieţii, îmbină sacrul cu parfumul şi celebrarea cerurilor aici pe pământ.
Despre pictorul Miron Duca autorul consemnează următoarele: „el se „scrie” pe pânză, mereu şi mereu, se corectează, îşi caută loc, se supune ficţiunii stilului”. Pictorul Miron Duca face legătura dintre prestigiosul occidental, pe care l-a frecventat şi risipirea sa subtilă, care exprimă esenţa inteligenţei artistice orientale arătate în opera artistului bistriţean prin culoarea, fineţea, efectul şi armonia specific orientale. El, pictorul, spune autorul „experimentează în felul lui doar calea către neant”. Frumoasă caracterizare, îmi place.
M-a impresionat apoi eseul semnat de scriitorul Dinu Flămând, originar din Susenii Bârgăului, intitulat „Umbra muntelui Heniu”. Domnia sa descrie atât de emoţionant anii copilăriei, iar despre muntele care străjuia falnic în faţa casei părinteşti ne mărturiseşte, că avea impresia că îl urmăreşte şi-i poartă de grijă în toate călătoriile sale prin lume, ca un înger păzitor. Iată ce frumos consemnează: „eram convins că întotdeauna mă urmărea să ştie cum o duc, dacă mă comport bine, dacă reuşesc să cresc, să trăiesc şi să am curaj în toate. Prin numeroasele ţări şi oraşe ale lumii, pe unde mai apoi n-am mai avut astâmpăr şi am tot umblat, am dus cu mine umbra muntelui Heniu, din faţa casei copilăriei mele”. Şi ce frumos îşi aminteşte de locul său de baştină de pe Bârgău, dar şi de truda ţăranului român de pe aceste meleaguri, la care îşi aduce şi domnia sa contribuţia. O descriere excelentă.
Profesorul universitar Liviu Petru Zăpârţan, în eseul „Spiritul meleagului” ne conştientizează că ceea ce rămâne sfânt este casa părintească şi cei şapte ani de acasă care călătoresc cu noi toată viaţa. Iată cum consemnează: „primul spaţiu în care are loc asimilarea unui pater colectiv, unde este înfipt „ţăruşul de argint” de care vorbea Lucian Blaga este casa, în mod deosebit cea părintească. Aceasta pentru că aici se stabileşte relaţia fundamentală de comunitate între părinţi şi copii în care se transmite un set definitoriu de valori, morale, în primul rând de credinţe, între care cele religioase au un rol central, în care se realizează un tip de socializare specifică comunităţii, se desprind şi se perpetuează obiceiul, tradiţii şi modalităţi de comunicare, de muncă de relaţionare socială, în general. Şi eu gândesc la fel, casa părintească rămâne unică, iar învăţăturile primite de la părinţi le purtăm cu noi în suflet toată viaţa.
Am subliniat doar câteva aspecte care mi-au atras atenţia în mod deosebit şi care au făcut apel la arhiva personală a sufletului meu. Oricărui pelerin care-şi poartă paşii prin oraşul Bistriţa sau prin judeţ, această carte este foarte sugestivă, îi îmbogăţeşte cunoştinţele, îi hrăneşte sufletul şi-i creează emoţie prin lectură şi imaginile sugestive oferite cu generozitate, de către artistul vizual Sever Moldovan. Chiar şi pentru bistriţeni ilustraţia cărţii ne îndeamnă să parcurgem oraşul Bistriţa, de la un capăt la altul, spre a-i redescoperi frumuseţea şi arhitectura.
Mărturisesc sincer că am o admiraţie, preţuire şi profund respect pentru toţi cei 11 coautori şi le mulţumesc din suflet, cu recunoştinţă, pentru informaţiile cuprinse. Aceştia sunt: dr. Gavril Ţărmure – manager Centrul Cultural Municipal „George Coşbuc” Bistriţa; prof. univ. dr. Mircea Gelu Buta – Facultatea de Teologie Ortodoxă –Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca; dr. Adrian Onofreiu – Serviciul Judeţean Arhivele Naţionale Bistriţa-Năsăud; dr. Vasile Duda – istoric de artă, inspector şcolar IŞJ B-N
Aurel Rău – scriitor, traducător, eseist; Eugen Miloş – muzeograf la Casa Argintarului; Olimpiu Nuşfelean – director revista „Mişcarea literară”; Oliv Mircea – critic şi istoric de artă, preşedintele UAP Bistriţa-Năsăud; Dinu Flămând – scriitor, traducător, eseist; prof. univ. dr. Liviu Petru Zăpârţan – Facultatea de Istorie şi Filozofie din cadrul UBB Cluj-Napoca, fost Ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun; drd. Menuţ Maximinian – Şcoala Doctorală Studii de Populaţie şi Istoria Minorităţilor, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, preşedinte Societatea Scriitorilor Bistriţa-Năsăud. Mă bucur alături de toţi aceşti oameni valoroşi care au contribuit la conceperea materialelor şi-i felicit din tot sufletul meu.