POVESTIRILE LUI ŞTEFAN MIHUŢ

Câteodată amânăm prea mult, din variate motive, să scriem despre cărţile cunoscuţilor şi prietenilor noştri. Ştefan Mihuţ (n.1936 în Coldău) jurist de profesie, este un astrist dejean, prezent la toate acţiunile culturale ale Asociaţiei şi ale ţinutului someşean, dar şi membru al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud.. După 1990 a publicat mai multe cărţi la Editura „ Astra-Dej”: Candidaţi la fericire – teatru, 2008, Labirintul din amurg – memorii, 2012, şi Cioburi de oglindă din viaţa noastră – publicistică, Editura „Texte”, Dej,2008.
Volumul recent apărut are o legătură tematico-stilistică cu memoriile din Labirintul în amurg, pentru că Un mariaj cu viaţa, are un evident filon memorialistic, fiindcă, aşa cum mărturiseşte autorul în inimoasa dedicaţie „Cititorilor mei” – povestirile cu întâmplările lor sunt „fie culese din viaţă şi trăite de autor, fie de alţii şi apoi amestecate cu elemente de ficţiune, fără a le altera substanţa reală din care au ieşit şi în care îşi au seva”.
Titlul cărţii poate fi interpretat ca o metaforă a scrisului şi a activităţii de scriitor: scriitorul pentru a da pagini autentice, se cunună cu viaţa. „Mariajul cu viaţa” – înseamnă, simplu spus, activitatea scriitorului. Nu ştiu dacă scriitorul s-a gândit la acest lucru pentru că ampla povestire, care deschide volumul este o istorisire romantică despre marea lui iubire şi despre viaţa conjugală, comunicând o înţelegere perfectă între cei doi îndrăgostiţi şi demonstrând – cuvânt impropriu pentru literatură - aproape arghezian că dragostea rezistă şi în căsnicie.
Povestirile lui Ştefan Mihuţ sunt „instantanee de viaţă” – câteva fixând întâlniri memorabile cu oamenii pe care-i preţuieşte, considerând că asemenea întâlniri sunt adevărate binecuvântări ale destinului său de cărturar scriitor: întâlnirile cu părintele I.M. – ( nu ştiu dacă folosirea criptică a iniţialelor îşi are rostul pentru că toţi cititorii lui Ştefan Mihuţ îşi vor da seama că sub aceste majuscule se află preotul Ioan Morar din Gherla, un publicist şi un om de cultură, mai ales că în ultima parte a evocării povesteşte peripeţiile examenului de licenţă în teologie al preotului cu o teză, e drept mai puţin obişnuită, despre elemente creştine în tragedia Hamlet de Shakespeare; cu aceeaşi emoţie şi bucurie povesteşte o convorbire „la o cafea” cu poetul I.P.Bica, sau felul cum a băut servus cu Sever Ursa din Maieru, pentru ardeleni dobândirea salutului reciproc servus, însemnând o garanţie a prieteniei şi respectului.
O altă serie de povestiri stă sub semnul anecdotei, şi cred, că sunt cele mai reuşite. Horea lui Ion şi neamţu Hanţi ar putea figura într-o antologie a umorului ardelean, prin hazul sugerat de neînţelegerea unei tradiţii: Ion prieten din cătănie cu sasul Hanţi îşi prelungeşte exasperant de mult pentru gazde şederea, pentru că aştepta „horea lui Ion”, horea de primăvară, adică scârţâitul roţilor de plug când trebuie să plece la aratul de primăvară; când aude în curte că Hanţi îşi pregăteşte uneltele de muncă - şi scârţâitul roţilor de plug - aceasta este „horea lui Ion” - se pregăteşte de plecare, spre uşurarea sufletească a gazdelor sale, care nu mai găseau nici o modalitate să-i sugereze plecarea.
În unele povestiri anecdoticul se îmbină cu dramaticul înfăţişând riscul recomandărilor la primirea în partid, din motive de prietenie, când căutările insistente ale „cadrelor” îţi puteau arăta că ai fost lipsit de vigilenţă prezentând „dosarul” celui recomandat ca dosarul unui duşman de clasă”, fiul unui fost chiabur (v. Amic şi fiu de fost chiabur). În aceeaşi categorie se înscriu povestirile ce prezintă aspecte groteşti, caricaturale – despre lipsa de decenţă în comportament la prezentări de carte – sau vernisajul unor expoziţii de pictură urmate (sau însoţite) de obicei de gustări şi băutură, în care lăcomia compromite şi anulează intenţia „hranei spirituale” în scopul căreia au fost organizate aceste întâlniri.
Ştefan Mihuţ are însă tendinţa să facă frecvente incursiuni livreşti sau mitologice, care devin adeseori parazitare pentru fluxul naraţiunii. Fără ele, povestirea ar câştiga în fluenţa epică.
Dar, prin câteva din povestirile volumului, şi mă refer la cele menţionate, Ştefan Mihuţ se află pe o linie ascendentă a scrisului său.